Datele de antropologie biologică arată că traiul izolat îndelungat și încrucişarea între indivizii înrudiţi era un lucru obişnuit pentru strămoşii noştri îndepărtaţi din Pleistocen, încă acum 100 000 de ani, în pofida riscului că o consangvinizare între rudele prea apropiate putea provoca apariția la urmași a unor anormalități în dezvoltare [Wu et al., 2013]. Dacă luăm în considerare „gâturile de sticlă” – căderile demografice drastice, prin care au trecut în repetate rânduri sapienșii zeci de mii de ani în urmă, vom înțelege cât de firești sau cât de neevitat erau endogamiile și consangvinizările. De fiecare dată după o criză demografică, oamenii erau nevoiți să supraviețuiască vreme îndelungată în grupuri foarte mici, de numai câteva sute de indivizi. Este evident că în asemenea circumstanțe consangvinizarea era inevitabilă, implicit între rudele apropiate. Potrivit unor studii care au simulat procesele demografice la calculator, reiese că pentru grupurile preistorice de vânători-culegători era suficient un număr de doar 150 de indivizi (numărul lui Dunbar) pentru ca ele să fie viabile, fertile și suficient de variabile genetic. Acest număr e mult mai redus decât cel de 500, care era considerat anterior ca fiind minim necesar pentru a evita degenerarea genetică a unei populații izolate [White, 2017].
Datorită selecției naturale, care îi înlătura fizic pe cei infirmi sau cu mutații nocive, grupurile endogame mici au putut supraviețui lungi perioade de timp. Un caz ilustrativ este al aborigenilor Jomon – vânători-culegători care au populat acum 20 000 de ani insulele nipone. Așa s-a întâmplat că, vreo 17 000 de ani în urmă, nivelul mării a crescut și aborigenii au rămas izolați pentru o perioadă extrem de îndelungată. Abia vreo 3 000 de ani în urmă, pe insulele nipone au poposit est-asiatici continentali și între cele două populații au fost inițiate diverse contacte. Până atunci, aborigenii trecuseră printr-un declin demografic sever și numărul lor total era de circa o mie de indivizi (foarte puțini!); la modul practic, această populație a trebuit să se limiteze la mariaje între rude pentru a supraviețui; și a supraviețuit până la venirea coloniștilor continentali [Cooke et al., 2021].
Antropologul englez Robin Fox afirma că circa 80% dintre căsătoriile din istoria umanității s-au produs între veri de gradul doi și alte rude, fiindcă un asemenea tip de relații era impus atât de condițiile izolării tribale, cât și de specificul tradițiilor. La aborigenii australieni, doar 15% dintre căsătorii erau intertribale (adică exogame), în rest însă, în majoritatea absolută a cazurilor, ei practicau mariajul tribal, endogam [Tindale, 1953, apud Бромлей, 1969, p. 85]. Endogamia și consangvinizarea sunt ușor de remarcat mai ales în istoria triburilor relativ mici. Tribul amazonian waorani, bunăoară, format din câteva mii de membri, este caracterizat printr-o omogenitate foarte înaltă anume din cauza izolării sale și a endogamiei practicate în mod exclusiv, căsătoriile fiind stabilite între rude, între veri de diferit grad; adeseori alegerea e făcută de părinți, fără știrea tinerilor [Larrick et al., 1985]. În plus, violențele frecvente între diferite comunități și un șir de evenimente „gât de sticlă” în istoria tribului au provocat pe vremuri scăderi demografice drastice, până la câteva sute sau zeci de indivizi. Asta explică de ce waorani au o diversitate genetică redusă; de asemenea, ei posedă un profil genetic deosebit de felul său, mai ales pe linia ADN-ului mitocondrial (waorani-specific maternal lineage), ca moștenire genetică a unei istorii pline de pierderi umane [Beckerman et al., 2009; Cardoso et al., 2012].
(va urma)
