Iubirea fulgului de nea, de Diana Ețco
Abandonați în haosul de clipe,
Ne-am întâlnit, iubire fără nume,
Zburam în larg pe-a viselor aripe
Și-am părăsit eterul din genune.
Iștar te-a prefăcut în fulg al iernii,
Splendid și pur porneai din neființă.
În dansul delirant de albe genii –
Noi am uitat de-a vremii suferință.
Ne-am recules din ere răzlețite,
Pentru-a păși în lumea imanentă:
Ne-am transformat în raze dezrobite
Și-am evadat din arta transcendentă
În galopanta avalanșă de milenii
Am năvălit c-un dor mistuitor:
De-a fi pe a pământului domenii,
Izvor artezian nemuritor.
Prin stropi de primăvară însorită
Am înflorit și am sfințit în jur
Înghețul provocat de-a mea ursită
Necunoscuta unui geniu pur.
M-am aruncat la a noastră revedere
Să te cuprind, pasional, la piept;
Dar tu, confuz, topindu-te-n mistere,
Parc-ai fi vrut să-mi spui că nu e drept…
Te-a nimicit a mea îmbrățișare,
Căldura primăverii ce-o purtam.
Antagoniste forțe în mișcare…
Absurda transformare-o regretam!
***
Cuprins de un macabru dans hipnotic
Iștar te-a-nfășurat în giulgiu-i fin,
Te-a re-nviat, suflând un ger despotic
Și alăptat la pieptu-i cristalin.
Ai dispărut în orizonturi siderale,
Omniprezent rămâi în univers.
Văzduhul mai păstrează-a ta chemare,
Un vânt șoptește ultimul tău vers…
S-au perindat atâtea anotimpuri
Natura împietrită animând,
Zadarnic am cătat printre olimpuri
Iubirea, rătăcită-n al meu gând.
***
Azi urmăresc cum jucăușii fulgi de nea
Zburătăcesc zglobii în lumea mare
Fără sfială bat la ușa mea
Și-mi scriu pe geam: „Adio. Plec la soare.„
1. Iștar – Zeița asiro-babiloniană a dragostei, a războiului și fertilității, regina cerurilor. Simbolurile ei – fulgul de nea și steaua lui Iștar (planeta VENUS) cu opt colțuri, un simbol puternic al puterii și influenței sale divine.
2. Versurile valorifică continuitatea mitologică a babilonienei Iștar în arhetipul frigian al Cibelei, unde iubitul fragil (Atis) este simbolizat prin fulgul de nea, sortit pieirii sub dogoarea îmbrățișării pasionale. Dansul hipnotic evocă delirul mistic prin care zeița îi răpește mințile, provocându-i topirea și jertfa ritualică sub pinul cosmic, prefigurare arhaică a bradului de Anul Nou. Suflul despotic și gerul ulterior reprezintă încercarea divină de a-l reînvia și de a-i păstra trupul neatins de putrezire în eternitatea iernii.
