Ca definiție, etnocentrismul (de la grecescul ethnos – etnie, trib şi kentron – centru) înseamnă o atitudine selectivă, în avantajul etniei din care facem parte, implicit în avantajul naţiunii, poporului, comunității, tribului.
Termenul a fost formulat în secolul XIX de Ludwig Gumplowicz, un savant din Imperiul Austro-Ungar, de origine polono-evreiască. Gumplowicz a utilizat instrumentariul sociologic pentru a explica geneza şi evoluţia conflictelor dintre grupuri și e considerat unul dintre fondatorii etnosociologiei ca disciplină ştiinţifică. Apelând la analogie ca figură retorică, Gumplowicz a făcut următoarea afirmație: „La fel cum oamenii se plasează pe sine în centrul lumii pământești (antropocentrism), la fel cum ei plasează Pământul în centrul Universului (geocentrism), în același mod fiecare popor se consideră pe sine ca fiind cel mai distins (etnocentrism)”.
În 1883, el a publicat lucrarea „Lupta raselor” (Der Rassenkampf), în care prevedea un război mondial cauzat de diferenţele rasiale (trebuie de avut în vedere că sub termenul rasă Gumplowicz deseori subînţelegea etniile).
Principalele teze ale conceptului elaborat de Ludwig Gumplowicz sunt următoarele: 1. rasele au origine poligenistă, provin din trunchiuri evolutive diferite; 2. există o ură originară inerentă şi letală între grupurile rasiale, care va provoca războaie la scară largă; 3. numai pe calea unei lupte de anvergură e posibilă ascensiunea unui grup rasial sau combinarea a două sau mai multe popoare într-un singur corp social (formarea statelor). 4. grupul care a cucerit victoria în război îi va exploata fără milă pe reprezentanţii grupului înfrânt, transformându-i în sclavi.
În opinia lui Gumplowicz, aceste teze explică evoluţia proceselor istorice şi perenitatea animozităţii şi conflictelor între grupurile umane. Totodată, tezele sociologului explică geneza și metamorfozele antagonismelor politice: „Lupta pe viaţă şi pe moarte între hoardele antropologic diferite se transformă în confruntarea dintre diferitele grupuri sociale, clase, state şi partide politice”.
Cu toate că Gumplowicz a stat la originea conceptului de etnocentrism, în limbajul ştiinţific termenul și-a făcut intrarea un pic mai târziu, în 1906, la inițiativa sociologului american William Graham Sumner; acesta, Sumner, fusese un adept al social-darwinismului și găsise că termenul „etnocentrism” e foarte potrivit pentru a defini perceperea şi evaluarea critică a formelor de viaţă (culturale, religioase, morale, sociale, estetice etc.) diferite de cele cu care suntem obişnuiţi în propria noastră colectivitate.
Iată explicația oferită de Sumner însuşi: „Punctul de vedere conform căruia grupul nostru de apartenenţă este centrul lumii şi etalonul la care ne raportăm pentru a-i judeca pe ceilalţi merită, în limbaj tehnic, numele de «etnocentrism». (…) Fiecare grup îşi întreţine propria mândrie şi vanitate, îşi etalează superioritatea, îşi exaltă propriile divinităţi, priveşte cu dispreţ străinii (…), crede că doar moravurile sale sunt bune şi nu manifestă decât dispreţ pentru ale altora, atunci când le remarcă” [Sumner, 1906, p. 13]. Etnocentrismul presupune o hipergeneralizare a trăsăturilor culturale și psihice ale propriului grup, precum și ale grupurilor străine.
Pentru Sumner, categoriile cruciale în jurul cărora se creau relaţiile dintre oameni erau reprezentate de conceptul grupul nostru versus grupul lor (in-group vs out-group), acestea fiind categorii clare de distincţie şi opoziţie. Sumner, de fapt, a fost cel care a introdus în circuitul ideilor ştiinţifice și sociopolitice conceptul de „noi versus ei”.
Mai târziu, etnograful rus Yulian Bromley a subliniat, la rândul său, că identitatea etniilor se consolidează în baza antitezei noi vs ei și a contrapunerii reciproce a caracterelor etnice. „Этносы – категория сопоставительная”, zicea Bromley, în ideea că etniile sunt categorii aflate mereu în relație de comparație (și, implicit, de confruntare) unele cu altele [Бромлей, 1981, p. 15].
Și istoricul american Patrick J. Geary a remarcat rolul contactului cu străinii în autoidentificarea personală și de grup; cu cât e mai intens contactul, cu atât va fi mai puternică percepția propriei identități. În cartea „Mitul națiunilor: originile medievale ale Europei”, Geary face următoarea constatare: „Studiile etnografice moderne au demonstrat că aceia de la marginile grupurilor sunt cei care generează cel mai adesea identitățile «etnice» importante, care în cea mai mare parte sunt în opoziție față de «ceilalți», cu care, spre deosebire de cei din centru, interacționează în mod constant” [Geary, 2002/2024, p. 115]. Identitatea, într-adevăr, se definește pe sine prin antiteză cu ceilalți.
