De pe poziții similare, Pierre van den Berghe, unul dintre principalii exponenţi ai abordării primordialiste, a explicat în modul următor geneza etnocentrismului şi a conflictelor intergrupale: „Înrudirea este îndeajuns de reală pentru a deveni baza acelor sentimente puternice pe care le numim naţionalism, tribalism, rasism şi etnocentrism. Uşurinţa şi viteza cu care aceste sentimente pot fi mobilizate chiar şi în societăţile moderne industriale, (…) ferocitatea oarbă a conflictelor la care pot duce aceste sentimente, lipsa lor de receptivitate faţă de argumentele raţionale sunt doar câteva indicaţii ale vitalităţii şi primordialităţii lor continue. Ceea ce sugerez este că etnocentrismul a evoluat de-a lungul a milioane sau cel puţin sute de mii de ani, ca o extensie a selecţiei de rudenie” [Berghe, 1978, p. 403-404].
În același articol științific, van den Berghe comentase că antropologii culturali, sociologii sau psihologii, atunci când ei pun cultura sau educația la originea comportamentelor umane, comit cu toții o eroare epistemologică: ei găsesc explicații aproximative și secundare pentru niște apucături (etnocentrismul și nepotismul) care sunt universale și își au originea în sociobiologia speciei și în primordialismul tribal.
Așadar, pentru Homo sapiens etnocentrismul e un fenomen comportamental ancestral, omniprezent şi peren, caracteristic pentru toate societăţile şi pentru toate epocile.
Și olandezul van der Dennen, un cunoscut cercetător al originii războiului în societăţile umane, a argumentat pe larg în lucrările sale că etnocentrismul nu este un monopol al popoarelor primitive, ci este un fenomen obişnuit pentru istoria civilizaţiei până în zilele noastre. În prezent, etnocentrismul este mai des exprimat în retorica socială prin termenul de naţionalism, fiindcă acest termen defineşte într-un mod mai popular aspirațiile de afirmare identitară, mai ales din momentul creării statelor-naţiuni, după destrămarea vechilor imperii [Dennen, 1987, 1999].
Totuși, spre deosebire de naționalism, perceput ca reper identitar la scară statală (care poate cuprinde sentimentele și emoțiile comune ale unui popor polietnic, care se consideră națiune), etnocentrismul în forma sa originară vizează sentimentele unui grup etnic concret, ale unei comunități formate din indivizi relativ înrudiți. Iată de ce etnocentrismul e firesc și e frecvent întâlnit în cadrul statelor mari, eterogene etnic, unde vom găsi neapărat inegalitate, resentimente și competiție între etniile conlocuitoare și unde etnocentrismul poate intra în conflict cu naționalismul.
Încă o dată: ca set mental, etnocentrismul ține de favoritismul intragrupal şi de ostilitatea intergrupală, inclusiv în plan sociopolitic; etnocentrismul determină nivelul înalt de cooperare în cadrul unui grup şi noncooperarea între două grupuri diferite, chiar dacă acestea sunt diferențiate doar simbolic [vezi Axelrod, Hammond, 2003, p. 3, 5].
Deci, dacă aceste grupuri concurente fac parte din aceeași națiune, ostilitatea dintre ele e foarte posibilă, fiindcă atașamentul față de o etnie concretă e superior intereselor naționale generale; etnia trezește emoții mai puternice decât națiunea și acolo unde există mai multe etnii, competiția dintre ele este inevitabilă și poate conduce la dezbinare.
Amintiți-vă de situațiile când, într-o țară sau alta, la funcția de șef de stat candida un reprezentant al unei minorități etnice – și care erau, față de el, reacțiile publice ale multor alegători din partea majorității etnice, câte prejudecăți, ironii și ofense legate de identitatea acelui candidat au fost lansate – și veți înțelege mai bine cum se manifestă etnocentrismul în cadrul unui popor sau al unei națiuni care pretinde că e tolerantă, e democratică și constituie un tot unitar.
