Când auzim numele lui Ion Agârbiceanu, ne gândim, de cele mai multe ori, la „Fefeleaga”, la „Arhanghelii”, la personajele sale apăsate de sărăcie, credință, păcat, suferință și speranță. Ne gândim la lumea satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea. La Munții Apuseni. La oameni simpli, care munceau până la epuizare. La preoți, țărani, mineri, văduve, copii și familii care încercau să supraviețuiască într-o lume grea.
Dar înainte de a fi unul dintre prozatorii importanți ai literaturii române, Ion Agârbiceanu a fost un om, un copil, un soț, un tată, un preot, un fiu al unei familii numeroase, și un om care și-a dus propria familie printr-una dintre cele mai tulburi perioade din istoria României.
Povestea lui de familie începe într-un sat din Transilvania, în Cenade, județul Alba, unde s-a născut la 12 septembrie 1882. Era al doilea dintre cei opt copii ai lui Nicolae și Ana Agârbiceanu. Tatăl său era pădurar și un om care iubea cartea, fiind abonat la ziare și reviste românești. Mama sa nu știa carte, însă avea, potrivit mărturiilor biografice, un talent deosebit pentru povestire și o sensibilitate aparte față de natură. Poate că tocmai de aici trebuie să înceapă povestea scriitorului. Dintr-o familie în care cartea și povestea existau în forme diferite. Tatăl citea, mama povestea, iar copilul asculta. Mai târziu, avea să transforme lumea pe care o vedea în jurul său în literatură.
Copilul din Cenade
Ion Agârbiceanu a crescut într-un mediu rural transilvănean în care natura, munca și credința ocupau un loc central. Copilăria sa avea să lase urme puternice în scrisul de mai târziu. A cunoscut lumea satului nu din cărți, ci direct, a văzut oameni muncind, a văzut sărăcia, a văzut bucuria, a văzut credința, a văzut conflictele dintre oameni, a văzut cât de greu putea fi pentru o familie să-și ducă traiul de la o zi la alta și a înțeles foarte devreme puterea poveștii.
A început școala în sat, apoi a continuat la Blaj, unde a urmat gimnaziul și liceul. Acolo avea să intre într-o lume mult mai largă decât cea a satului natal. A citit, a scris, a început să publice. În 1900, în ziarul „Unirea” din Blaj, îi apare prima proză, „În postul Paștelui”. Avea doar 18 ani.
Teologul care avea să devină scriitor
Drumul lui Ion Agârbiceanu nu a fost, inițial, cel al unui scriitor care își dorește exclusiv literatură. A ales teologia. Între 1900 și 1904 a urmat Facultatea de Teologie a Universității din Budapesta, iar ulterior s-a apropiat și de studiile literare. Pentru el, credința nu a fost doar o ocupație. A devenit una dintre marile teme ale vieții și operei sale. În 1906, după întoarcerea la Blaj, viața lui avea să se schimbe radical. În acel an, Ion Agârbiceanu s-a căsătorit. Numele ei era Maria Aurelia Radu. Maria provenea, la rândul ei, dintr-o familie preoțească, iar căsătoria avea să deschidă un nou capitol în viața tânărului teolog și scriitor. Era anul în care Ion Agârbiceanu avea aproximativ 23 de ani și, în același timp, era anul în care devenea preot.
Maria Aurelia Radu
Despre Maria Aurelia Radu nu s-au păstrat în memoria publică atât de multe informații precum despre soțul ei. Și poate tocmai aceasta este una dintre poveștile mai puțin cunoscute din biografia lui Agârbiceanu. În timp ce numele lui avea să apară în manuale, reviste, volume și în istoria literaturii române, soția lui a rămas mai ales în interiorul familiei. Maria a fost soția unui preot, soția unui scriitor și mama copiilor lor, iar viața lor de familie nu s-a desfășurat într-o perioadă liniștită.
Au urmat războaie, schimbări de granițe, refacerea României Mari, crize politice, perioada interbelică, Al Doilea Război Mondial, refugiul, instaurarea regimului comunist și schimbarea radicală a lumii în care trăiseră. În toate aceste decenii, familia a rămas una dintre constantele vieții lui Ion Agârbiceanu.
Primii ani de căsătorie în Munții Apuseni
După căsătorie și hirotonire, Ion Agârbiceanu a fost numit preot în Bucium-Șasa, în apropiere de Abrud, în Munții Apuseni. Acolo avea să trăiască una dintre perioadele cele mai importante pentru formarea sa literară. Și tot acolo avea să se nască primul său fiu. În 1907, Maria Aurelia Radu îl aducea pe lume pe Ion I. Agârbiceanu. Un an mai târziu, în 1908, se năștea cel de-al doilea fiu, Niculae, cunoscut ulterior ca Nicolae Agârbiceanu. Așadar, în casa preotului din Munții Apuseni creștea o familie tânără. Tatăl scria, mama se ocupa de casă și copii, iar în jurul lor se afla lumea care avea să intre, mai târziu, în literatura lui Agârbiceanu.
O familie în mijlocul unei lumi care se schimba
Când s-a născut primul fiu al lui Ion Agârbiceanu, România încă nu era România Mare. Transilvania se afla în Austro-Ungaria. Când s-a născut al doilea fiu, Europa se apropia de una dintre cele mai mari crize din istoria sa. În 1914 începea Primul Război Mondial, iar familia avea să treacă prin anii tulburi care au urmat. Ion Agârbiceanu nu era doar scriitor, era și preot, avea responsabilități față de comunitate, avea familie, avea copii mici și, în același timp, continua să scrie.
În 1908, chiar în perioada în care familia sa se mărea, apărea una dintre operele care avea să-i aducă o notorietate uriașă: „Fefeleaga”. Este imposibil să nu observăm cât de apropiate erau literatura și viața lui. El scria despre oameni pe care îi cunoștea, despre locuri pe care le vedea, despre suferințe pe care nu le inventa din imaginație.
Munții Apuseni nu erau pentru el un decor literar, erau lumea lui.
„Fefeleaga” și femeia adevărată din spatele poveștii
Una dintre cele mai cunoscute opere ale sale este „Fefeleaga”. Personajul principal, Maria Dinului, este o femeie săracă, rămasă văduvă și obligată să muncească pentru copiii săi, având alături calul Bator. Povestea este cutremurătoare, dar ceea ce mulți cititori nu știu este că Agârbiceanu s-a inspirat dintr-un caz real. Femeia reală care a stat la baza personajului a fost Sofia Danciu, care a trăit în zona Munților Apuseni. Viața ei a fost atât de grea încât scriitorul a transformat-o într-unul dintre cele mai memorabile personaje feminine din literatura română.
Aici se vede poate cel mai clar felul în care Ion Agârbiceanu privea lumea. Nu scria despre oameni de la distanță, îi observa, îi asculta, le înțelegea durerile și le transforma în literatură.
Tatăl unui viitor mare fizician
Primul fiu al lui Ion și al Mariei Aurelia avea să urmeze un drum complet diferit de cel al tatălui. Ion I. Agârbiceanu s-a născut în 1907, la Bucium-Șasa. A crescut într-o casă în care literatura, teologia, filosofia și știința făceau parte din preocupările familiei. A fost un copil foarte inteligent și a urmat studii strălucite. A ajuns fizician.
A studiat la București și apoi la Paris, unde și-a obținut doctoratul în 1934. Mai târziu avea să devină profesor și cercetător, iar numele Agârbiceanu avea să intre nu doar în istoria literaturii, ci și în istoria fizicii românești.
În 1962, sub conducerea sa, a fost realizat primul laser cu gaz din România, iar în 1963 a devenit membru corespondent al Academiei Române. Este una dintre acele povești de familie care par aproape incredibile. Tatăl era scriitor și preot. Fiul a devenit fizician și cercetător în domeniul laserilor. Aceeași familie. Două lumi aparent complet diferite. Literatura și fizica. Cuvântul și lumina.
Cel de-al doilea fiu a ales arta
Niculae Agârbiceanu, născut în 1908, a avut un drum la fel de interesant. A fost atras de muzică și artă. A studiat muzica la Paris, la Schola Cantorum, iar ulterior s-a consacrat sculpturii. Din 1947 s-a stabilit în Franța. Acolo a continuat să creeze, dedicându-se în special sculpturii religioase. A murit în 1991.
Astfel, cei doi fii ai scriitorului au ajuns să reprezinte două forme complet diferite de creație. Unul a lucrat cu lumina și știința, celălalt cu muzica și sculptura, iar tatăl lor lucra cu literatura.
O casă în care arta și știința se întâlneau
Este ușor să ne imaginăm că un mare scriitor trăia permanent printre cărți, dar familia Agârbiceanu era mai mult decât atât. În casa lor se întâlneau literatura, religia, muzica, arta și știința. Ion I. Agârbiceanu avea să-și amintească faptul că părinții săi erau interesați inclusiv de progresele fizicii și astronomiei. Este un detaliu extraordinar. Pentru că ne arată că familia nu era închisă într-o singură lume. Deși Ion Agârbiceanu era preot și scriitor, copiii săi au fost încurajați să-și urmeze propriile pasiuni, iar rezultatele au fost remarcabile.
Maria și familia în anii grei
Viața familiei nu a fost însă lipsită de încercări. Primul Război Mondial a adus neliniște și nesiguranță. Mai târziu, România Mare avea să treacă prin crize politice și economice. Apoi a venit Al Doilea Război Mondial. În timpul refugiului de la Sibiu, Ion Agârbiceanu a continuat să scrie. Apoi a venit perioada comunistă. Pentru un preot greco-catolic și un intelectual cu o anumită poziție publică, noua realitate nu avea să fie simplă. Biserica Română Unită cu Roma a fost desființată de regimul comunist în 1948. Ion Agârbiceanu a continuat să trăiască și să scrie într-o perioadă în care libertatea intelectuală era profund limitată. Academia Română îl consemnează drept membru titular din 1955. A trecut astfel prin schimbări politice radicale fără ca literatura sa să înceteze să existe.
Un tată care a văzut două generații de lume
Când Ion Agârbiceanu s-a născut, în 1882, lumea era foarte diferită. Nu existau automobile în numărul pe care îl cunoaștem astăzi, nu existau avioane comerciale, nu existau radio și televiziune în forma modernă, nu existau calculatoare. În timpul vieții sale au apărut automobilul de masă, avionul, radioul, cinematograful sonor, televiziunea și primele mari tehnologii moderne, iar fiul său, Ion I. Agârbiceanu, avea să lucreze cu una dintre tehnologiile care aveau să definească secolul XX: laserul. Tatăl își petrecuse copilăria într-un sat transilvănean. Fiul ajungea să lucreze în laboratoare moderne. Este, poate, una dintre cele mai frumoase imagini ale schimbării dintre două epoci.
Soțul din spatele scriitorului
Despre Ion Agârbiceanu se vorbește mult ca despre scriitor. Mai puțin ca despre soț.
Căsătoria lui cu Maria Aurelia Radu, începută în 1906, a durat aproape întreaga lui viață adultă. Maria i-a fost alături în perioada în care a fost preot în Apuseni. I-a fost alături în anii în care numele lui începea să fie cunoscut, în perioada Primului Război Mondial, în anii României Mari, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în refugiul de la Sibiu și apoi în anii dificili ai comunismului. Au construit împreună o familie într-o perioadă în care istoria se schimba rapid în jurul lor.
Ion Agârbiceanu și familia lui au trecut printr-un secol întreg
Poate că acesta este lucrul care impresionează cel mai mult. Ion Agârbiceanu a trăit 80 de ani. S-a născut în 1882 și a murit la 28 mai 1963, la Cluj-Napoca. În cei 80 de ani a văzut dispariția Imperiului Austro-Ungar, a văzut nașterea României Mari, a văzut două războaie mondiale, a văzut schimbarea societății românești, a văzut dispariția lumii rurale pe care o cunoscuse în copilărie, a văzut ascensiunea comunismului și, în același timp, și-a văzut copiii devenind adulți și alegându-și propriile drumuri. Unul a devenit fizician, celălalt artist, iar tatăl lor a rămas unul dintre numele importante ale literaturii române.
Poate că, dacă ne-am opri doar la operele lui, am pierde o parte importantă din poveste. Pentru că literatura lui Ion Agârbiceanu nu poate fi separată complet de omul care a fost. A crescut într-o familie numeroasă. A fost format într-un sat transilvănean. A devenit preot. S-a căsătorit cu Maria Aurelia Radu. A avut copii. A trăit în mijlocul oamenilor despre care a scris. A cunoscut sărăcia, credința, munca și suferința comunităților din Transilvania, iar apoi a transformat toate aceste experiențe în literatură.
De aceea, atunci când citim „Fefeleaga”, „Arhanghelii”, „Luncușoara în Păresimi” sau celelalte scrieri ale sale, nu citim doar ficțiune. Citind, intrăm într-o lume pe care Ion Agârbiceanu a cunoscut-o direct. O lume în care oamenii mergeau la biserică, munceau în mine, își creșteau copiii, se căsătoreau, sufereau, sperau și încercau să supraviețuiască, iar în spatele scriitorului exista o familie care trecea, la rândul ei, prin aceeași istorie. O soție, doi fii, o casă, o viață de familie și un secol întreg care se schimba în jurul lor.
Poate tocmai de aceea povestea lui Ion Agârbiceanu este atât de frumoasă. Pentru că nu este doar povestea unui scriitor. Este povestea unui om care a pornit dintr-o familie de oameni simpli din Cenade și a ajuns să lase în urmă o operă care avea să supraviețuiască generațiilor, iar numele lui nu a rămas doar în literatură. A rămas și în știință, prin fiul său Ion I. Agârbiceanu. A rămas în sculptură, prin Nicolae și a rămas în memoria culturală a României prin personajele sale, prin satul transilvănean pe care l-a descris și prin acea lume pe care a știut să o transforme în cuvinte. O familie, trei destine și un nume care a traversat literatura, știința și arta românească. Aceasta este, dincolo de cărți, povestea lui Ion Agârbiceanu.
