Apariția străinilor competitivi și agresivi, de-a lungul istoriei umane, a contribuit la întărirea bazei noastre neuronale responsabile de manifestarea fricii și a xenofobiei. Studiile de neurobiologie arată că adversitatea faţă de străini este strâns conectată cu emoţiile de frică; s-a constatat că zonele din creier responsabile de detectarea indivizilor de altă rasă sau etnie sunt suprapuse cu zonele responsabile de manifestarea emoţională. Atunci când vedem un individ străin, creierul activează concomitent atât zonele recunoaşterii străinului, cât şi zonele declanşatoare de emoţii negative; drept rezultat, străinul este asociat automat cu senzaţiile de frică, pericol şi ostilitate.
În termeni neurofiziologici, efectul ostilităţii faţă de străini se datorează faptului că sunt interconectate şi reacţionează simultan următoarele regiuni ale creierului: amigdala (responsabilă de emoţiile de frică), cortexul dorsolateral prefrontal (responsabil de controlul emoţional), cortexul cingulat anterior (responsabil de motivaţiile intenţionate şi neintenţionate) şi aria facială fusiformă (responsabilă de identificarea feţelor familiare şi străine).
Reacţia ostilă e datorată efectului de suprapunere în funcţionarea acestor zone, ceea ce reduce din gradul de control al individului asupra emoţiilor sale negative în raport cu persoanele străine. Există indivizi la care cortexul cingulat anterior poate fi mai activat, deci ei îşi pot controla mai bine motivaţiile și, corespunzător, sunt mai puţin supuşi prejudecăţilor identitare; însă la majoritatea oamenilor primele reacţii la nivel de creier sunt de natură incontrolabilă – o faţă străină stârneşte emoţii de frică şi precauţie [Kubota et al., 2012].
Per ansamblu, însăși starea generalizată de frică socială, impresia că ne paște un pericol fizic și că lumea nu e sigură conduc la neîncredere față de chipurile și valorile străine și ne fac să ne atașăm mai mult de cultura noastră natală; chiar și imigranții, în condiții de frică și incertitudine, în loc să se integreze în cultura majoritară a societății în care au venit, se vor feri de contactul cu ea, dând preferință culturii lor originare; cercetătorii au numit acest efect cultural neophobia [Kerry et al., 2020].
Totodată, s-a mai descoperit că la nivel de creier nu se activează atitudinea empatică în raport cu străinii. Empatia sau lipsa acesteia se manifestă subtil până și în așa nuanțe psihocomportamentale cum ar fi căscatul, despre care se știe că are un caracter contagios; în orice caz, un experiment cu cimpanzeii a arătat că aceștia sunt contaminați mai ușor de căscatul indivizilor din același grup cu ei, cu care empatizează instinctiv, spre deosebire de căscatul maimuțelor din alte grupuri, care îi lasă mai indiferenți [Campbell, de Waal, 2011]. Într-o altă cercetare, experimentele pe şoareci au arătat că ei, neurofiziologic, sunt sensibilizaţi de durerea pe care o îndură semenii lor apropiaţi, dar sunt impasibili dacă aceeaşi durere o îndură indivizi străini, necunoscuţi [Langford et al., 2006].
Un mecanism similar funcţionează la oameni. Cercetătorii italieni de la Universitatea din Bologna au arătat că noi suntem mai puţin empatici faţă de durerea suportată de indivizii de altă rasă. În cadrul studiului, a fost folosită stimularea magnetică transcraniană, pentru a fi monitorizate reacțiile cerebrale în timp ce persoanele supuse cercetării vizionau un film cu scene de suferinţă ale indivizilor albi sau negri. La nivel de reacţii neuronale ale creierului, s-au depistat înclinaţii vădite spre empatizarea cu indivizii de aceeaşi rasă şi o empatie scăzută faţă de indivizii de altă rasă [Avenanti et al., 2010]. Lipsa empatiei deschide calea spre stereotipuri negative, discriminare, rasism şi violenţă.
(va urma)
În România, cartea o găsiți aici:
În Republica Moldova, aici:
