Românii stăteau ore întregi la cozi pentru carne, lapte sau ulei, în timp ce autoritățile le explicau că alimentația trebuie organizată după criterii științifice. Într-o țară în care produsele dispăreau din magazine, propaganda vorbea despre consum echilibrat, combaterea risipei și protejarea sănătății populației. Contrastul dintre discursul oficial și realitatea cotidiană a devenit una dintre imaginile definitorii ale ultimului deceniu al regimului Ceaușescu.
Problema nu începuse printr-un simplu program de nutriție. În anii 1970, România contractase împrumuturi externe importante pentru industrializare și achiziționarea de tehnologii occidentale. Crizele economice internaționale, creșterea dobânzilor și dificultățile întreprinderilor de stat au făcut ca plata datoriei să devină tot mai apăsătoare.
Nicolae Ceaușescu a decis să reducă drastic dependența de creditorii externi. Pentru a rambursa accelerat datoria, România a crescut exporturile și a restrâns importurile, în timp ce consumul intern era subordonat obținerii de valută. Această politică a afectat direct aprovizionarea populației. Produsele agricole și alimentare puteau fi direcționate spre export sau spre obiectivele stabilite prin plan, chiar atunci când magazinele din țară nu aveau cantități suficiente pentru cumpărători.
În loc să recunoască public efectele politicii economice, conducerea a construit un discurs despre necesitatea unei alimentații raționale. În 1982, presa oficială promova deja „Programul de alimentație științifică a populației”. Era prezentat ca rezultat al cercetărilor specialiștilor și al preocupării directe a lui Ceaușescu pentru sănătatea cetățenilor. Articolele vorbeau despre stabilirea necesarului alimentar potrivit vârstei, activității fizice și caracteristicilor organismului.
În principiu, evaluarea necesarului de proteine, calorii și alte substanțe nutritive este o activitate medicală legitimă. Problema era folosirea acesteia într-un sistem în care aprovizionarea era tot mai precară și posibilitatea cetățenilor de a alege ce cumpără se reducea.
Programul a primit o consacrare oficială prin Hotărârea Marii Adunări Naționale nr. 5 din 1984. Documentul stabilea orientări privind consumul alimentar și necesarul de produse pentru diferite categorii ale populației. Regimul pretindea astfel că poate calcula și organiza științific consumul unei întregi țări. Dar necesarul teoretic înscris într-un document nu era același lucru cu produsele disponibile în magazine.
O familie putea avea dreptul, conform normelor, la un anumit consum anual de carne, lapte sau ouă, fără să găsească efectiv aceste alimente la vânzare. În numeroase localități au fost introduse cartele, rații sau limite de cumpărare pentru produse de bază. Regulile și cantitățile variau în funcție de județ, perioadă și posibilitățile de aprovizionare.
Nu a existat un singur sistem uniform, aplicat identic în fiecare magazin din România pe tot parcursul deceniului. Această diferență este importantă pentru înțelegerea vieții cotidiene. Într-un oraș se putea raționaliza pâinea, în altul cumpărarea unor produse putea fi limitată prin liste sau prin stabilirea unor cantități maxime. În unele magazine produsele ajungeau rar, iar oamenii aflau despre sosirea mărfii prin vecini, rude sau cunoscuți.
Coada devenise parte a organizării informale a aprovizionării. Oamenii se trezeau înainte de răsărit, se înscriau pe liste și așteptau ore întregi, fără garanția că marfa nu se va termina înainte să ajungă la tejghea. Pentru familiile cu copii mici și pentru persoanele în vârstă, această incertitudine avea consecințe deosebit de grele. Economia rurală a devenit o sursă de sprijin pentru numeroși locuitori ai orașelor. Rudele de la țară trimiteau sau aduceau alimente, iar relațiile personale deveneau uneori mai importante decât banii pentru obținerea produselor.
În același timp, accesul la magazine speciale, la cantine privilegiate și la circuite de distribuție rezervate unor categorii profesionale crea diferențe importante între cetățeni. Societatea care proclama egalitatea consumului era traversată de privilegii.
Documentele de planificare economică arată și o contradicție structurală. Conducerea cerea întreprinderilor agricole și alimentare să îndeplinească indicatori, să reducă pierderile și să asigure exporturi, dar nu permitea o dezbatere publică reală asupra cauzelor penuriei.
Presa nu putea investiga liber de ce anumite magazine erau goale și nici nu putea critica politica de rambursare accelerată a datoriei externe. În aceste condiții, programul de alimentație devenea și un instrument propagandistic. Lipsa produselor era prezentată prin vocabularul cumpătării și al disciplinei. Oamenii trebuiau să reducă risipa și să respecte un consum considerat sănătos, deși mulți nu aveau acces nici la cantitățile pe care statul însuși le considera necesare.
În decembrie 1989, între primele măsuri adoptate după căderea lui Ceaușescu s-a aflat abrogarea Hotărârii nr. 5/1984 privind programul de alimentație științifică. Abrogarea nu putea rezolva peste noapte problemele agriculturii și industriei alimentare. Dar avea o semnificație politică limpede: noua conducere renunța la unul dintre simbolurile prin care vechiul regim încercase să transforme austeritatea într-o presupusă grijă pentru sănătatea populației.
Românii nu respingeau ideea unei alimentații echilibrate. Respingerea privea faptul că statul invoca știința pentru a justifica o penurie pe care propriile sale politici contribuiseră să o producă. În ultimul deceniu comunist, o masă obișnuită devenise o problemă de planificare, relații personale și ore pierdute la coadă. Iar autoritățile continuau să explice populației cum ar trebui să mănânce, în timp ce magazinele nu aveau ce să vândă.
