Dacă vrei să vezi un teolog cum se ascunde în spatele metaforelor goale și al clișeului „căile domnului sunt nestăpânite”, pune-i în față o problemă de logică elementară veche de peste 2300 de ani. Formulată de filosoful grec Epicur, această dilemă reprezintă un sfert de secol de coșmar academic pentru apologeții religioși, demonstrând matematic că zeul iudeo-creștin, în forma în care este prezentat în dogme, este o imposibilitate logică.
Biserica îți vinde duminică de duminică imaginea unui creator absolut, care deține în același timp trei caracteristici supreme, atotputernicia, adică poate face orice, atotștiința, adică știe tot ce se întâmplă, și omnibenevolența, adică este bunătatea absolută. Epicur a luat aceste trei pretenții dogmatice și le-a izbit violent de realitatea sângeroasă a lumii în care trăim, lăsând în urmă o capcană logică fără scăpare.
Cele patru uși ale absurdului teologic
Logica lui Epicur funcționează ca un algoritm rece, care elimină treptat ipocrizia teistă prin patru întrebări simple:
• Vrea Dumnezeu să prevină răul, dar nu poate? Înseamnă că este neputincios, ceea ce anulează din start definiția de entitate atotputernică. Un zeu care privește neputincios la suferința lumii este doar un spectator inutil.
• Poate să prevină răul, dar nu vrea? Înseamnă că este răutăcios, sadic sau indiferent. Un creator care are puterea de a opri masacrele, bolile incurabile la copii sau cataclismele, dar alege în mod conștient să nu o facă, nu este un tată iubitor, ci un monstru moral.
• Nu poate și nici nu vrea? Atunci de ce îl mai numiți Dumnezeu și de ce îi aduceți laude, din moment ce este deopotrivă neputincios și malign?
• Poate și vrea în același timp? Atunci, dintr-o perspectivă strict logică, de unde naiba vine răul în lume și de ce este planeta saturată de suferință?
Eșecul penibil al „liberului arbitru”
Cea mai comună și disperată tentativă a clerului de a evada din acest paradox este aruncarea vinei pe oameni prin celebra scuză, „răul există pentru că Dumnezeu ne-a dat liber arbitru”. Este un argument penibil, care se prăbușește la prima adiere de rațiune:
În primul rând, liberul arbitru al omului nu poate explica în niciun fel „răul natural”. Ce legătură are liberul arbitru cu un cutremur care prăbușește o școală peste copii, cu un tsunami care mătură sate întregi sau cu cancerul osos care torturează un nou-născut? Niciun om nu a ales prin liber arbitru mutațiile genetice sau mișcările plăcilor tectonice.
În al doilea rând, dacă un zeu atotștiutor știa dinainte de creație că omul își va folosi liberul arbitru pentru a comite genocide și atrocități, dar a ales totuși să creeze acel univers exact în acea formă, înseamnă că zeul este autorul moral direct al tuturor crimelor. Când proiectezi cu bună știință o mașinărie despre care știi sigur că va exploda și va ucide oameni, vina nu este a pieselor din metal, ci a inginerului care a construit-o.
Moartea zeului dogmatic
Dilema lui Epicur nu demonstrează neapărat că nu ar exista nicio formă de energie sau creator în univers, ci demonstrează irefutabil că zeul descris de religiile monoteiste, cel bun, protector și implicat în viețile noastre, este o pură fantezie literară. Universul real, observat prin lentila științei, nu arată ca și cum ar fi guvernat de o entitate cosmică plină de compasiune, ci arată exact ca o mașinărie gigantică, guvernată de legi fizice reci, oarbe și complet indiferente la suferința umană.
În fața sângelui real și a logicii implacabile, teoriile teologice se topesc ca ceara. Rămâneți voi cu rugăciunile care nu au vindecat niciodată nicio boală, noi rămânem cu rațiunea care a construit spitale și a eradicat epidemii.
Surse: Stanford Encyclopedia of Philosophy – The Problem of Evil, Wikipedia – Epicurean Paradox
