Potrivit antropologului francez Pierre Clastres, diversitatea şi dispersia triburilor de amerindieni din America de Sud poate fi explicată doar prin starea lor permanentă de război. Acea dispoziție de a purta războaie a fost înţeleasă de amerindieni ca o necesitate comportamentală și ca o formă de conservare identitară şi de menţinere a integrităţii tribale [Clastres, 1977/2005].
Cavaleristul american John C. Cremony, care, la mijlocul secolului al XIX-lea, a avut ocazia unică de a trăi o perioadă de timp în mijlocul indienilor apache din America de Nord, experienţă pe care a descris-o ulterior în paginile unei cărţi, mărturisea că „indienii apache de mici copii sunt învăţaţi să-l privească pe orice străin ca pe un duşman natural”. În aşa mod, s-au format şi s-au accentuat diferenţele între tribul natal şi celelalte triburi, între cei din interiorul grupului şi cei din afara grupului.
Corespunzător, era înrădăcinată percepția că în interiorul grupului natal există bunăvoinţă şi întrajutorare, iar în afara grupului există ameninţare şi ură. Comunităţile primitive, în fond, se întemeiau pe baza acestor două principii: adevăratele relaţii dintre indivizi sunt relaţiile de sânge, iar scopul unei comunităţi este să unească indivizii înrudiţi pentru a se proteja în comun şi a cuceri noi spaţii de viaţă. Aceste constante comportamentale, valabile pentru societăţile premoderne, l-au făcut pe geograful şi etnograful german Friedrich Ratzel – fondatorul geopoliticii şi autorul termenului spaţiu vital – să declare: „Cel mai important pas de la primitivitate spre cultură a fost eliberarea treptată a omului de completa sau temporara segregare şi izolare”.
Apreciind punctul de vedere al lui Ratzel sub aspect etic, nu putem afirma, totuși, că modernizarea şi culturalizarea fiinţei umane au avut drept rezultat detașarea totală de vechile deprinderi comportamentale. Xenofobia, rasismul şi etnocentrismul sunt comune pentru toate comunităţile umane şi pentru toate epocile istorice, aceste înclinații sunt valabile în egală măsură atât pentru societăţile primitive, cât şi pentru cele moderne, fără diferenţe esenţiale. Ar fi chiar o dovadă de ipocrizie să atribuim comportamentele aşa-zis barbare doar epocii primitive.
Respectiva duplicitate a naturii noastre umane a fost cu fineţe remarcată de antropologul francez Claude Lévi-Strauss, în broşura sa „Rasă şi istorie” (Race et histoire), unde el afirmă următoarele:
„Această atitudine, în numele căreia îi considerăm pe «sălbatici» (sau pe toţi pe care am ales să-i considerăm ca atare) în afara umanităţii, este tocmai atitudinea cea mai marcantă, cea mai distinctivă a sălbaticilor înşişi. (…) Refuzând umanitatea celor care apar drept cei mai «sălbatici» sau «barbari» (…), nu facem altceva decât să împrumutăm una dintre atitudinile lor tipice. Barbar este în primul rând omul care crede în barbarie” [Lévi-Strauss, 1961, p. 20-22]. Iar dacă prin barbarie înţelegem, în plan mai desfăşurat, facilitatea cu care ne domină instinctele, atunci încă mai suntem şi noi pe deplin barbari – cel puţin în unele contexte ale vieţii noastre sociale – şi nu se vede capătul acestei stări de fapt.
Mintea umană a fost echipată evolutiv cu o psihologie de coaliție, de mobilizare a unui grup de indivizi împotriva altui grup de indivizi, şi această înclinație de a diviza lumea în ai noștri și cei străini e moștenită de fiecare generație nou-născută [Tooby, Cosmides, 2010].
Iată cauza primordială a conflictelor neîncetate. Agresivitatea, altruismul parohial, xenofobia, etnocentrismul, dușmănia intergrupală – toate aceste trăsături instinctuale, etichetate drept barbare, ne-au însoţit pe durata evoluţiei ca specie; ele sunt şi astăzi inerente naturii noastre (nu au putut fi repudiate prin selecție naturală sau prin educație culturală).
Aşa cum observă în finalul studiului său despre război Maurice Davie, „civilizaţia încă se mai află în vârsta prunciei comparativ cu acea imensă perioadă a istoriei umane, de la originile sale”. După care el declară: „Motivele de bază ale războaielor din trecut n-au dispărut în vremurile noastre. (…) Etnocentrismul şi şovinismul mai există încă, iar confruntările rasiale rămân de neevitat” [Davie, 1929/2003, p. 232]. Cunoaştem că întreg secolul al XX-lea a subscris acestei concluzii, iar secolul al XXI-lea nu pare să fie mai blând…
În România, cartea o găsiți aici:
În Republica Moldova, aici:
