S-a demonstrat că atenţia sporită pentru fața umană reprezintă o trăsătură nativă: dacă bebeluşilor, aflaţi în cea mai fragedă pruncie, li se va prezenta un set de imagini, privirea lor va fi cel mai mult aţintită spre imaginile care au imprimate faţa umană, ea fiind cea mai atractivă. La copiii de doar patru luni se activează aceleaşi zone ale creierului responsabile pentru analiza facială ca şi la maturi [Farzin et al., 2012]. De aici deducem rolul important psihobiologic pe care îl joacă faţa în comunicarea non-verbală şi în crearea reacţiilor stereotipe de identificare. Cunoscutul psihiatru american de origine ungară René Spitz, care a efectuat cercetări fundamentale privind comportamentul copiilor în primele luni de viaţă, a constatat că spre vârsta de opt luni pruncii sunt capabili să delimiteze personajele familiare, care devin securizante, de cele străine, care provoacă anxietate [Spitz, 1965].
La aproape jumătate de secol distanţă de cercetările lui Spitz, în 2012, cercetătorii de la Universitatea din Massachusets au descoperit că, deja de la vârsta de nouă luni, bebeluşii pot face delimitări rasiale, orientându-se după trăsăturile faciale ale indivizilor; aceste procese sunt înregistrate la nivel neuronal. Cercetătorii afirmă că predilecția rasiala (spre propria rasă) a copiilor este înnăscută, și nicidecum dobândită cultural, deoarece în cazul copiilor supuşi testărilor experimentale, aceştia nu mai avuseseră anterior contacte cu persoane de altă rasă, care să le fi modelat în vreun fel reacţiile neurofiziologice; reacţia faţă de persoanele de altă rasă apare înaintea formării conceptului despre rasă. Totodată, această preferință rasială şi capacitatea de a recunoaşte trăsăturile faciale apar treptat; mecanismul încă nu funcţionează la bebeluşii de cinci luni, însă apare din luna a opta sau a noua. Există deci nişte mecanisme neurocognitive preprogramate, care se dezvoltă de timpuriu, odată cu maturizarea copilului, şi stau la baza stereotipurilor şi a prejudecăţilor rasiale de mai târziu [Vogel et al., 2012].
Raportându-se la o serie de cercetări pe această temă, psihologii au atenționat că părinții trebuie să vorbească despre prejudecățile rasiale cu copiii lor mult mai devreme decât se obișnuiește; de regulă, părinții își inițiază copiii în problematica diversității rasiale pe la 5 ani, însă bebelușii își formează percepțiile despre fenotipul rasial încă în primul an de viață, iar când împlinesc 3 ani, ei deja manifestă un șir de reacții și de stereotipuri negative față de persoanele de altă rasă [Sullivan et al., 2021]. Irenaus Eibl-Eibesfeldt afirma încă în anii 1970 că „orice sugar sănătos prezintă între luna a şasea şi luna a opta a vieţii sale un comportament ambivalent faţă de străini. (…) Dacă străinul depăşeşte o anumită distanţă critică, atunci copilul va căuta protecţia mamei, cu expresia clară a fricii întipărită pe figură”. Înțelegem astfel că ura faţă de străini este lesne de provocat, deoarece „pe baza neîncrederii noastre originare suntem înclinaţi să percepem la străini mai curând partea negativă, într-o anumită măsură ca o confirmare a prejudecăţii înnăscute”. „Străinul este un duşman potenţial”, conchide etologul, şi această predispoziţie umană stă la originea coeziunii și izolării grupurilor, care reacţionează colectiv şi agresiv în raport cu intruşii [Eibl-Eibesfeldt, 1975/2009, p. 12, 36, 163]. Tot el precizează că străinul este cauza conflictelor umane de anvergură: „Atât predispoziţia noastră înnăscută spre acţiuni agresive, cât şi reacţia înnăscută de respingere a străinilor constituie două dintre premisele războiului” [ibid., p. 187].
Surprizele pe care le oferă studierea etologiei copiilor nu se opresc aici. S-a constatat că tot în jurul vârstei de doar nouă luni copiii manifestă simpatie clară faţă de persoanele care au aceleaşi preferinţe (de exemplu preferă aceeaşi mâncare) şi cu care au ceva în comun; respectiv, deja de la această vârstă fragedă copiii manifestă reticenţă şi chiar un gen de ostilitate faţă de persoanele care arată şi se comportă altfel. Mai mult, s-a descoperit că bebeluşii de nouă luni îi simpatizează pe cei care se comportă agresiv în raport cu persoanele neagreate; ca şi cum ar respecta principiul „duşmanul duşmanului meu este prietenul meu”. Potrivit cercetătorilor, acestea sunt primele demonstraţii ale unui comportament de coaliţie, un comportament care, după cum se vede, are origini înnăscute. La vârsta de 14 luni, aceste modele comportamentale devin şi mai evidente [Hamlin et al., 2013]. Reacţiile atitudinale de acest tip sunt şi mai dezvoltate la copiii de vârstă preșcolară, care preferă în mod clar indivizi ce fac parte din propriul lor grup etnic şi manifestă reacţii de anxietate şi atitudine discriminatorie faţă de indivizii de altă etnie [Castelli et al., 2007; Girouard et al., 2011].
(va urma)
În România, cartea o găsiți aici:
În Republica Moldova, aici:
