Aşadar, stereotipurile xenofobe (la fel ca altruismul de rudenie) au un rol adaptiv în plan evolutiv prin funcţia lor importantă de protecţie a grupului; ele pot fi activate în raport cu duşmanii naturali (șerpi, păianjeni), dar şi în raport cu indivizi care aparţin unor populaţii străine. La nivel neurobiologic, stereotipurile şi prejudecăţile au menirea „să simplifice tot ce este complicat” şi să asigure o reacţie promptă la stimulii care semnalează un eventual pericol. Și tot mai mulți savanți ajung să admită natura adaptivă a acestor mecanisme. Bunăoară, psihofiziologul francez Jean Delacour susţine că oamenii operează inconștient cu un fel de prototipuri înnăscute şi ele „constituie un avantaj evolutiv prin capacitatea de anticipare, prin economia de învăţare pe care le conferă”.
Delacour precizează: „În privinţa anumitor elemente ale mediului – duşmani naturali, substanţe toxice –, doar o «ştiinţă» înnăscută este cu adevărat potrivită; o învăţare, chiar şi rapidă, poate fi prea lentă pentru evitarea acestor pericole” [Delacour, 2001, p. 24]. În dezvoltarea demersului său, Delacour indică principalele obiecte naturale care necesită o detectare rapidă: „Ceea ce percepe organismul în mod imediat este un aliment, un partener sexual sau un duşman natural, un refugiu sau o cale către îndeplinirea unui obiectiv” [ibid., p. 39]. Apoi explică: „Semnificaţia unei percepţii şi raportul acesteia cu o realitate exterioară nu trebuie construite (…); ele se bazează pe relaţiile care s-au format de-a lungul evoluţiei, sub presiunea selecţiei, între sistemul nervos şi mediul înconjurător” [ibid., p. 41]. Iată o explicație cât se poate de concludentă.
Un alt cercetător francez, psihologul Serge Ciccotti, întrebându-se „de unde vine această înclinaţie spre stereotipuri?“, a ajuns și el la o concluzie în spirit tipic evoluţionist: „Chiar dacă mediul nostru s-a schimbat de mai multe milenii, creierul ne-a rămas acelaşi cu al strămoşilor noştri care alergau în savana africană. Ei trebuiau să ştie care animal era periculos şi care nu, care om le era prieten şi care nu. (…) Pentru a lua rapid decizii indispensabile supravieţuirii lor, strămoşii noştri au dezvoltat treptat capacitatea de a clasifica rapid informaţiile în două categorii: e bun/nu e bun, îmi place/nu-mi place, e bine/nu e bine. De aceea ne formăm rapid o părere pornind de la criterii superficiale. Şi tot de aceea preferăm stereotipurile pentru a ne face o idee despre ceilalţi“ [Ciccotti, 2007, p. 165]. Această particularitate a creierului, odată formată, funcţionează invariabil, impunându-ne nouă din start un mod simplificat de percepere a realităţii. Totodată, a lupta cu stereotipurile înseamnă nu altceva decât a încerca să depăşeşti pe cale volitiv-raţională nişte clişee cerebrale, ceea ce este foarte dificil.
În sfârșit, un studiu publicat în 2010 a reușit să demonstreze în mod indirect și neordinar caracterul genetic al stereotipurilor etnorasiale. Studiul, efectuat de o echipă de cercetători de la Universitatea Heidelberg, Germania, a fost realizat pe un eşantion de copii cu sindromul Williams. Aceasta e o boală genetică, întâlnită la un prunc din 20 000, cauzată de absenţa, la nivelul cromozomului 7, a 26 de gene; iar copiii afectaţi de boala respectivă, pe lângă faptul că au anumite specificităţi de ordin anatomic şi fiziologic, sunt deosebit de sociabili şi lipsiţi de orice fel de inhibiţie faţă de cei din jur.
Acum însă, cercetătorii germani au descoperit că aceşti copiii mai prezintă o caracteristică: la ei practic nu funcţionează stereotipurile de discriminare pe criterii etnorasiale; ei sunt totalmente neselectivi în alegerea partenerilor de joacă şi comunicare şi nu manifestă reacţii de frică faţă de oamenii diferiţi ca aspect fizic. De notat că această lipsa de discriminare se face simţită doar pe linia diferenţelor etnice sau rasiale, nu şi pe linia diferenţelor de sex (copiii preferă compania celor de acelaşi sex), ceea ce i-a făcut pe cercetători să considere că cele două forme de discriminare – rasială şi sexuală – sunt controlate de două circuite cerebrale diferite. „Este prima dată când un studiu demonstrează absenţa totală a stereotipurilor rasiale într-o populaţie umană”, a comentat Andreas Meyer-Lindenberg, unul dintre cercetători [Santos et al., 2010]. Acesta făcuse referinţă la faptul că anterior se constatase că până şi copiii care suferă de autism dau preferinţe celor de aceeaşi rasă [Hirschfeld et al., 2007].
Deci, lipsa totală a stereotipurilor identitare și a preconcepţiilor rasiste poate fi pusă în asociere cu o mutaţie genetică, ceea ce, în revers, presupune prezenţa în situaţie de normalitate a unor înclinaţii spre discriminarea etnorasială, care sunt genetic prestabilite.
(va urma)
În România, cartea o găsiți aici:
În Republica Moldova, aici:
