Avem o adevărată armată de suveraniști de tastatură analfabeți, care suferă de o amnezie colectivă fascinantă. Se trezește suveranistu’ dimineața în casa lui cu etaj și termopane, ridicată din banii din Italia sau din depozitele din Germania, se urcă în BMW-ul ăla luat la mîna a doua din „colonie”, dă drumul la climatronic – că doar n-o să transpire ca dacii liberi și tastează furios pe Facebook, de pe ultimul model de Smartphone: ”Ne-au vîndut străinilor, dom’le! Suntem sclavii Europei!”.
Astăzi, „sclavul” european, spre deosebire de perioada cînd nu eram în UE, cînd nu eram „sclavi”, îndură o umilință cruntă: trebuie să scoată buletinul din buzunar la aeroport. Fie că ești dintr-un sat uitat de lume de lîngă Caracal sau de la periferia Brăilei, te urci în avion la low-cost și în trei ore bei o cafea la Roma, la Paris sau la Berlin. E groaznic să fii asuprit în halul ăsta, nu-i așa? În anii 2000, busola demnității naționale îți arăta drumul prin noroi, Iarna, pe ploaie și pe viscol, direct pînă la buda din fundul curții. Un lighean de tablă și o sobă cu lemne erau vîrful de gamă al confortului.
Astăzi, sclavul modern are drumul asfaltat din fonduri europene, are fosă septică, apă curentă și încălzire centralizată. Dar el oftează greu, ștergînd parbrizul limuzinei germane parcate pe aleea pavată, și plînge după demnitatea pierdută. Intră în hypermarketul de la marginea orașului. Își umple coșul ochi cu de toate, de la brînzeturi fine pînă la bormașini la ofertă, plătește cu cardul, iese în parcare și începe să urle conspirații: „Ne obligă ăștia de la Bruxelles să mîncăm gîndaci!”. Asta în timp ce el abia respiră de la atîta ceafă de porc și mici, cumpărați cu banii veniți, direct sau indirect, din aceeași economie de piață europeană. Prostia – ca formă supremă de suveranitate
Să ai libertatea istorică de a munci legal, cu drepturi depline, oriunde de la Marea Neagră pînă la Atlantic. Să poți să cîștigi mii de euro, să te întorci acasă, să îți faci o afacere sau să îți construiești un trai la care părinții tăi nici măcar nu aveau curajul să viseze. Și, cu toate astea, tu să regreți vremurile în care munceai la CAP pentru o sticlă de ulei, o cartelă de pîine și frica de Securitate în oase…
Ei bine, asta nu e nostalgie. Asta nu e patriotism. Este o lobotomie auto-indusă. Este definiția de manual a a prostiei crase.
