A trăit cincizeci și șapte de ani pe acest pămînt și nu a publicat nici un rînd din opera sa cea mare. A murit departe de țară, într-un oraș imperial pe malul Dunării, fără să știe că manuscrisul pe care îl tot rescria în sertar va deveni, cu un veac după moartea sa, primul poem epic al literaturii române. Nimeni nu i-a ridicat statuie în viața lui. Nimeni nu i-a cerut să citească din operă la vreun banchet. Și totuși, Ioan Budai-Deleanu a fost, poate, cel mai strălucit intelectual pe care l-a dat pămîntul românesc în epoca Luminilor. Acesta este povestea unui geniu care a ales să trăiască în umbră, nu din lașitate, ci pentru că înțelegea că lumea din jurul său nu era încă pregătită să-l audă.
Originea
Ioan Budai-Deleanu s-a născut în jurul anului 1760 (sursele oscilează între 1760 și 1763) în satul Cigmău, din comitatul Hunedoarei, în inima Transilvaniei habsburgice. Era fiul unui preot unit, dintr-o familie cu rădăcini adînc înfipte în pămîntul românesc al Ardealului. Nu era o familie bogată, dar era o familie cu carte, ceea ce în acea vreme conta mai mult decît aurul.
Transilvania în care s-a născut Budai-Deleanu era un tărîm de contradicții dureroase. Românii, deși majoritari numeric, nu figurau în nici una dintre cele patru nații recunoscute oficial de constituția medievală a principatului – ungurii, sașii, secuii și nobilimea maghiară. Erau, legal vorbind, tolerați, nu cetățeni. Această nedreptate fundamentală va fi combustibilul secret al întregii opere a lui Budai-Deleanu.
Educația
Tînărul Ioan a urmat cursurile Blajului, acea mică Romă de pe Cîmpie, cum o numeau cu mîndrie contemporanii. Blajul era în acea vreme centrul nervos al renașterii culturale românești din Transilvania. Acolo predau oameni ca Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, corifeii Școlii Ardelene, generația care va demonstra Europei că românii sunt urmașii Romei. Budai-Deleanu a respirat acest aer de efervescență intelectuală ca pe oxigenul de care orice minte vie are nevoie.
După Blaj, drumul l-a dus la Viena. A studiat teologia la Barbareum, instituția imperială destinată clerului din provinciile habsburgice. La Viena a descoperit cu adevărat Iluminismul european. A citit filosofi francezi, a studiat dreptul, a absorbit ideile revoluționare ale epocii despre drepturi naturale, despre libertate, despre demnitate umană. Voltaire, Rousseau, Montesquieu nu erau pentru el autori de import exotic, ci gînditori care exprimau în cuvinte exacte ceea ce el simțea ca nedreptate trăită zilnic de poporul său.
O carieră în umbra imperiului
După terminarea studiilor, Budai-Deleanu a ales o cale neașteptată pentru un intelectual de calibrul său: a intrat în serviciul administrativ al Imperiului Habsburgic, nu în cel al Bisericii. A lucrat ca funcționar, mai întîi în Galiția, această provincie poloneză absorbită de Austria în urma primei împărțiri a Poloniei din 1772. Ulterior s-a stabilit la Liov, marele oraș multicultural al Galiziei, unde a ajuns în cele din urmă șef al Departamentului de Traduceri al administrației imperiale și consilier aulic.
Aceasta nu era o carieră mică. Era o poziție onorabilă, care îi asigura traiul și îi conferea autoritate. Dar pentru un om cu mintea sa era și o cușcă de aur. Budai-Deleanu traducea documente imperiale, redacta rapoarte juridice, naviga prin labirintul birocratic al celei mai complexe administrații din Europa Centrală. Și în sertar, noaptea, rescria.
Țiganiada
Opera la care lucra în umbra activității oficiale era ceva ce literatura română nu mai văzuse și, în multe privințe, nu a mai văzut nici după. Se numea Țiganiada, sau Tabăra țiganilor, și era un poem eroicomic epic în douăsprezece cînturi, scris în versuri, cu un aparat critic de note de subsol atît de elaborat și de ironic încît notele ajung să submineze și să comenteze ireverențios însuși textul pe care îl însoțesc.
Subiectul, la prima vedere, era simplu: Vlad Țepeș, domnitorul Munteniei din veacul al XV-lea, le încredințează unui corp de oaste format din țigani misiunea de a-i apăra o cetate. Urmează o epopee comică, haotică, plină de încurcături, trădări mici, certuri, îndrăgostiri absurde și lupte prost organizate. Personajele țigane vorbesc, se ceartă, filosofează și se iubesc cu o vitalitate debordantă.
Dar Țiganiada nu este o comedie pur și simplu. Este, în straturile sale mai adînci, o meditație politică devastatoare. Notele de subsol sunt purtate de personaje fictive cu nume inventate, Idiotiseanul, Mitru Perea, Eruditescu, Simplițian, care dezbat între ei înțelesul textului, se contrazic cu patimă, invocă autorități, se acuză reciproc de interpretări greșite. Prin această construcție ingenioasă, Budai-Deleanu creează un spațiu de dialog plurivoc, o agora fictivă în care toate ideile politice ale epocii sale – despre libertate, tiranie, democrație, religie, dreptul popoarelor la autodeterminare – sunt examinate, întoarse pe toate fețele și puse sub semnul întrebării.
Era, practic, un tratat de filosofie politică deghizat în poem comic. O bombă cu ceas învelită în hîrtie colorată.
De ce nu a publicat
Aici intervine întrebarea care i-a obsedat pe toți cercetătorii care s-au aplecat asupra operei lui Budai-Deleanu. De ce nu a publicat? A trăit zeci de ani în contact direct cu prese tipografice, cu edituri, cu cercuri intelectuale europene. Nu i-au lipsit nici mijloacele, nici contactele.
Răspunsul stă probabil în mai multe straturi. Primul: Budai-Deleanu era un perfecționist patologic. Există două versiuni majore ale Țiganiadei, copiate de mîna sa, cu modificări substanțiale între ele, ceea ce arată că niciodată nu a considerat opera încheiată. Al doilea: contextul politic. Un funcționar imperial habsburgic care publică un poem în care tirania este batjocorită, în care ierarhiile sociale sunt ironizate cu cruzime, în care popoarele oprimate sunt prezentate ca demne de libertate – un asemenea om își punea cariera și poate libertatea în pericol. Al treilea, poate cel mai dureros: opera era scrisă în română, o limbă pe care publicul educat european nu o citea, iar publicul românesc educat era, în acea vreme, extrem de restrîns.
Astfel, Budai-Deleanu a ales tăcerea tipografică. A scris pentru un viitor pe care nu l-a văzut.
Omul din spatele operei
Dincolo de operă, Ioan Budai-Deleanu a fost și un lingvist de mare valoare. A elaborat lucrări despre gramatica limbii române, a contribuit la discuțiile Școlii Ardelene despre originea latină a limbii și a poporului român, a tradus texte juridice importante. Lucrările sale lingvistice circulau în manuscris printre intelectualii ardeleni, influențînd fără zgomot o întreagă generație.
Despre viața sa personală știm relativ puțin. S-a căsătorit, a avut familie, a trăit decent dar nu strălucit. Colegii săi vienezi îl respectau ca pe un funcționar capabil și erudit. Puțini știau că în sertar exista acel manuscript formidabil.
Sfîrșitul la Liov
Ioan Budai-Deleanu a murit la Liov, în Galiția, la 24 August 1820. Avea aproximativ șaizeci de ani. A murit fără glorie publică, fără festivități, fără discursuri. Manuscrisul Țiganiadei a trecut în mîinile familiei și ale cîtorva apropiați, și de acolo a început o lungă și accidentată călătorie spre lumină.
Abia în 1875, la cincizeci și cinci de ani după moartea autorului, Timotei Cipariu, el însuși un mare filolog ardelean, a publicat fragmente din Țiganiada în revista Archivu pentru filologie și istoria. Și abia în 1925, la o sută cinci ani după moartea lui Budai-Deleanu, opera a apărut în primă ediție integrală, îngrijită de Gheorghe Cardaș. Lumea a descoperit atunci că România avusese, în plin veac al XVIII-lea, un geniu care ar fi onorat orice literatură europeană.
Moștenirea
Ce înseamnă Țiganiada pentru literatura română? Înseamnă mai multe lucruri deodată și tocmai de aceea este atît de greu de cuprins într-o singură definiție. Este primul poem epic de amploare din literatura română, un titlu extraordinar în sine. Este o operă de satiră politică de o sofisticare pe care literatura română nu o va mai atinge cu atîta consecvență decît mult mai tîrziu. Este un experiment narativ avant la lettre, cu structura sa polifonică de texte și metatexte, cu personajele fictive care comentează alte personaje fictive.
Cercetătorii moderni, între care D. Popovici, Ovidiu Papadima, Romul Munteanu și alții, au arătat că Budai-Deleanu cunoștea și asimila profund tradițiile epice europene: Ariosto, Tasso, Milton, Voltaire cu al său Henriade. Dar a creat ceva propriu, ceva inconfundabil românesc și totodată universal. Un poem în care o lume marginalizată – țiganii, oamenii fără statut legal, oamenii nimănui – devine protagonista istoriei. Într-o epocă în care românii înșiși erau oamenii nimănui în propria lor țară, gestul era politic și profund.
Ce este și mai uimitor: Budai-Deleanu nu a tratat personajele sale țigane cu dispreț sau cu condescendență, cum ar fi fost natural pentru mentalitățile epocii. Le-a tratat cu o ironie afectuoasă, cu umanitate, cu înțelegere. Vedea în ele oglinda oricărui om lipsit de putere în fața sistemelor care îl zdrobesc.
Un geniu care a vorbit cu posteritatea
Există ceva profund tulburător în povestea lui Ioan Budai-Deleanu. A fost un om care și-a scris opera pentru un cititor ipotetic, un cititor care nu exista încă în vremea lui – un cititor român educat, liber, capabil să primească ironie sofisticată și să înțeleagă substraturile politice ale unui poem comic. A scris, cu alte cuvinte, pentru noi.
În sertar, noaptea, funcționarul habsburgic din Liov construia o lume imaginară în care un popor de marginali înarmat cu poftă de viață, cu umor negru și cu un sîmbure indestructibil de demnitate înfrunta tirania și propria sa neorganizare. Era o metaforă despre Transilvania. Era o metaforă despre toți românii. Era, poate, o metaforă despre orice popor care a trăit vreodată sub stăpînire străină și a trebuit să își păstreze sufletul intact sub coaja supunerii aparente.
Astăzi, cînd deschidem Țiganiada – și prea puțini o deschid, să fim sinceri – dăm de o voce vie, incisivă, amuzată și tristă deodată, o voce care ne vorbește dintr-un veac apus cu o actualitate deconcertantă. Budai-Deleanu a știut că ideile adevărate nu au dată de expirare. A ales să scrie pentru eternitate în loc să publice pentru contemporani.
Acesta este, poate, cel mai nobil și cel mai singuratic pariu pe care îl poate face un om de cultură: să construiască o operă pe care numai viitorul o va putea citi cu adevărat.
Povestea lui Ioan Budai-Deleanu ne amintește că geniile unui popor nu se pierd. Se ascund în sertare, supraviețuiesc războaielor și indiferenței, și reapar cînd lumea devine, în sfîrșit, pregătită să le audă. România a primit o comoară pe care aproape a aruncat-o. A primit un poem epic de clasa întîi, un tratat de filosofie politică deghizat în farsă, și dovada că, și în cele mai întunecate epoci, un singur om cu o minte liberă poate construi, în tăcere, o lume întreagă.
SURSE: Romul Munteanu, Introducere la Ioan Budai-Deleanu, Țiganiada, Editura Minerva, 1974 – ediție critică cu studiu introductiv și note. D. Popovici, La littérature roumaine à l’époque des Lumières, Sibiu, 1945 – studiu de referință despre Iluminismul românesc · Academia Română, Istoria literaturii române, vol. I, Editura Academiei, 1964, secțiunea dedicată Școlii Ardelene și lui Budai-Deleanu. Ovidiu Papadima, Ipostaze ale Iluminismului românesc, Editura Minerva, 1975, analiză a contextului cultural al epocii
