Personalităţi ale Basarabiei şi Transnistriei, ca Pantelimon Halippa şi academicianul Nichita Smochină, prigoniţi de Moscova, tratau problema Unirii în Memorii transmise direct lui Nicolae Ceauşescu. Cel al lui Nichita Smochină prevedea şi un plan în 5 puncte pentru combaterea “moldovenizării” românilor de peste Prut, perfect valabil şi astăzi, iar Pan Halippa afirma că România ar putea prezenta problema Basarabiei în faţa Curţii internaţionale de Justiţie de la Haga. Peste cîţiva ani, preşedintele Consiliului de Stat Nicolae Ceaușescu avea să-i mărească pensia artizanului Unirii Pan Halippa de la 1.880 la 3.500 lei. Iată textul:
“Într‑o vreme cînd despre Basarabia încă se mai vorbea în şoaptă, liderii basarabenilor din țară nu ezitau să deschidă aceste subiect faţă de reprezentanţi ai regimului comunist din România. La începutul anilor 1960, Pantelimon Halippa s‑a adresat liderului partidului comunist, Gheorghe Gheorghiu‑Dej, vrînd să‑i comunice că în trecut între Basarabia şi România existau legături culturale destul de frumoase, cu toate că politica ţaristă urmărea rusificarea Basarabiei şi vroia să grăbească fenomenul de uitare între fraţii din dreapta şi din stînga Prutului”. Nu a fost primit niciodată în audienţă de Gheorghiu‑Dej; în schimb, a avut discuţii pe tema Basarabiei cu reprezentanţi ai Academiei Române şi ai Uniunii Scriitorilor din acea vreme.
Mai tîrziu, odată cu noul curs de relativă independenţă înregistrat în politica externă a României, Halippa şi‑a pus mari speranţe într‑o schimbare de percepţie a autorităţilor în privinţa problemei basarabene. Ca un bun cunoscător al chestiunii teritoriilor româneşti cedate forţat puterii răsăritene, avînd încă înainte de 1918 discuţii cu V.I. Lenin, Leon Troţki şi Al. F. Kerenski în problema autodeterminării moldovenilor, el simţea nevoia să împărtăşească la nivel superior anumite sfaturi cu caracter politic, diplomatic, naţional.
Cunoscînd, de asemenea, caracterul, psihologia şi abilitatea diplomatică a ruşilor/ sovieticilor, care în diverse etape schimbau modul de a pune problema acestor teritorii şi populaţii, în lumina „învăţăturii marxist-leniniste”, Halippa considera „de util folos pentru posteritate de a iniţia contribuţii personale pentru cei ce au contigenţă cu această problemă la noi”.
El susţinea că „ruşii de la Stalin – nu de la Lenin – încoace sunt nişte imperialişti, deoarece tind să ocupe teritorii străine”. Prin aceasta, ei încalcă principiile socialiste, socialismul adevărat. Preconizînd ca fiecare naţiune să formeze un tot unitar şi nici o parte a ei să nu trăiască sub ocupaţie străină, Lenin a formulat dreptul românilor din Basarabia de a se uni cu România, însă numai dacă aşa hotărăşte Sfatul Ţării. Halippa considera că restituirea Basarabiei la România trebuie să se facă chiar dacă ar urma şi alte cedări teritoriale, de către Uniunea Sovietică, cum ar fi o parte a Ucrainei la polonezi, ţările baltice, Caucazul etc.
„Toate aceste teritorii nu au aparţinut Uniunii Sovietice şi această ţară nu ar pierde prea mult dacă ar renunţa la ele”. El vedea, deci, că nu prin forţă, ci numai pe calea acţiunilor paşnice se poate ajunge la „retrocedarea Basarabiei”: „Stere, Zamfir Arbore şi atîţia alţi basarabeni de pe vremuri au reuşit să facă în 1918 Unirea Basarabiei cu România, numai prin activitatea politică. Exemplul lor ar trebui imitat şi astăzi”.
Halippa era convins că prin cedarea de bună voie a Basarabiei, URSS şi-ar fi cîştigat „o mare simpatie a tuturor românilor, după cum şi conducătorii actuali ai ţării noastre vor fi mai stimaţi de popor, dacă vor obţine Basarabia”.
Pe 23 Ianuarie 1967, Pantelimon Halippa trimitea un memoriu lui Nicolae Ceauşescu, în care făcea referiri la aniversarea Unirii Principatelor Române şi amintea că „tot în ziua de 24 Ianuarie 1918, Sfatul Ţării din Basarabia, conform principiului autodeterminării popoarelor, proclamat de revoluţia rusă, a votat independenţa Basarabiei în unanimitate, cu asentimentul tuturor minorităţilor conlocuitoare. Pe cale de autodeterminare au păşit şi alte republici din cuprinsul Rusiei vechi: Finlanda, Republicile Baltice, Polonia, Ucraina, Georgia etc. Iar cu două luni mai tîrziu, la 27 Martie 1918, a fost votată Unirea Basarabiei cu România. Trebuie să recunoaştem că Unirea a fost o chestiune internă a Republicii Basarabene independente”. În continuare, el arăta că, deşi „clasicii marxism‑leninismului – Marx, Engels şi Lenin – au recunoscut că răpirea Basarabiei de către ruşi a fost un jaf, o urmare a forţei în raporturile internaţionale, Basarabia şi astăzi este dezlipită de România, contrar principiului sacru al dreptăţii”. Avînd în vedere că „România, ca şi URSS, este o ţară socialistă care se îndreaptă spre comunism”, fruntaşul basarabean îşi exprima speranţa, „în concordanţă cu toată suflarea românească de pretutindeni, că Partidul Comunist Român va realiza la timpul oportun Unirea Moldovei de Răsărit cu România. Noi, românii basarabeni, ne punem toată nădejdea că în sfîrşit românii din Moldova de Răsărit se vor uni cu fraţii lor de dincoace de Prut”.
Fruntaşul basarabean gîndea că, pînă la soluţionarea definitivă a problemei reunificării celor două state româneşti, ele ar trebui să stabilească măcar legături culturale – cu schimburi de profesori, studenţi, conferinţe – „mai ales că asemenea legături existau chiar şi sub ţarism”, aşa încît, în opinia sa, „Uniunea Sovietică nu le-ar putea refuza”. Pe bună dreptate, el era intrigat de faptul că, deşi „niciodată în Ţara românească n-au fost atîţia basarabeni ca acuma”, „niciodată raporturile între Basarabia şi România n-au fost mai slabe”.
Pantelimon Halippa şi-a prezentat strategia în această problemă într‑un memoriu, depus la Consiliul de Stat în ziua de 13 Februarie 1967, în care era abordată problema raporturilor culturale de vecinătate între românii din dreapta şi din stînga Prutului, făcîndu-se ample referiri la trecutul şi tradiţiile istorice. El arăta că, „după Unirea Basarabiei din 27 Martie 1918, raporturile între România veche şi Basarabia au fost nu numai intense, dar au creat legături fireşti, care se cer să fie satisfăcute şi astăzi, spre folosul reciproc al ambelor republici româneşti, despărţite numai de apa Prutului.
Oamenii n‑au numai legături de familie, dar şi de credinţă politică, împărtăşind aceeaşi doctrină marxist‑leninistă, şi au nevoie să se ajute în chip reciproc, aşa cum a preconizat Vladimir Ilici Lenin în conversaţia pe care am avut‑o în Vara anului 1917, şi cînd a dat clasica formulă: «procedaţi cum vă dictează conştiinţa naţională şi interesul politic». Această conştiinţă şi (acest) interes dictează şi astăzi românilor de pe ambele maluri ale Prutului să se cunoască, să se ajute şi să lucreze pentru pace şi progres în domeniul cultural, economic şi social”.
În opinia sa, problema raporturilor dintre RSR şi RSSM impunea cu acuitate: colaborarea între Academia RSR şi Academia din RSSM; un contact strîns între Uniunea Scriitorilor din RSR şi cea din RSSM; schimb de profesori şi lectori între RSR şi RSSM; o colaborare între presa din RSR şi RSSM; o conlucrare între instituţiile de Radio şi Televiziune din cele două republici româneşti; un schimb de studenţi între RSR şi RSSM; un concurs de sportivi între republicile româneşti; vizite reciproce de reprezentanţe teatrale şi artistice.
Împreună cu memoriul semnat de Pan Halippa, tot la 13 Februarie 1967, a fost depus la Consiliul de Stat şi memoriul întocmit de Nichita Smochină, referitor la situaţia românilor din URSS. După o succintă expunere a situaţiei teritoriului dintre Prut şi Nistru, din punct de vedere istoric şi juridic, autorul combate teoria existenţei poporului şi limbii moldoveneşti, diferite de poporul şi limba română, făcînd ample trimiteri la lucrările unor reputaţi savanţi occidentali şi, în final, concluzionînd că „problema existenţei a două neamuri: moldovenesc şi român este o problemă politică, nu ştiinţifică, dar trebuie răsturnată”.
Pentru rezolvarea pe cale paşnică, de bună vecinătate şi de înţelegere reciprocă a problemelor sensibile din raporturile RSR cu RSSM, Nichita Smochină propunea următoarele:
„Înfiinţarea unor posturi puternice de televiziune, care să permită spectatorilor de acolo să vadă televiziunea noastră cu toate frumuseţile neamului şi să ne audă graiul măcar pe calea undelor. Posturile noastre sunt mult mai frumoase, mai atrăgătoare şi merg de‑a dreptul la inimă. Este de ajuns să cităm recentul Dialog la distanţă între regiunile Argeş şi Suceava.
În conferinţele noastre de la radio să nu se uite de a accentua din cînd în cînd că moldovenii şi românii sunt acelaşi neam, avîndu‑se în vedere că localnicii ascultă emisiunile posturilor noastre.
Schimb de trupe de dansatori, artişti etc., precum şi de filme.
Înlesnirea pătrunderii presei din Republica Moldovenească la noi şi a presei din RS România în Republica Moldovenească. La Academia noastră nu se află toate publicaţiile din Republica Moldovenească.
Lămurirea opiniei publice române şi străine asupra acestei probleme de interes vital pentru existenţa neamului nostru, prin publicaţii în ziare şi reviste. Într‑adevăr, aceasta din urmă este o chestiune spinoasă şi poate da naştere la neînţelegeri şi nemulţumiri. Ea însă poate figura în presa străină, fără a se aduce vreo supărare, şi poate fi ridicată de specialişti notorii în problema dată”.
De menţionat că Halippa nu excludea posibilitatea ca problema Basarabiei să poată fi prezentată chiar în faţa Curţii de Justiţie de la Haga, „căreia să-i arătăm drepturile noastre”. Într-o discuţie cu un informator al Securităţii, în Noiembrie 1967, el arăta că „înţelege prudenţa pe care Guvernul nostru trebuie să o aibă în această problemă”, dar se întreba, totuşi: „Cînd se va pune (problema Basarabiei – n.n.) dacă nu se pune acum, cînd Rusia are o serie de greutăţi în faţa ei, din pricina Chinei?”.
Sursa: basarabia-bucovina.info
