Pentru a limpezi un pic tabloul relațiilor dintre gene, geografie și limbaj, urmează să prezint aici datele a două studii de referință în domeniu. Primul studiu, despre repartizarea genetică în Europa, a fost publicat în 2008, în revista Nature. Studiul a arătat foarte convingător că, deși populațiile europene sunt relativ înrudite între ele (comparativ cu populațiile foarte eterogene din Africa sau Asia), există o corelație între repartizarea lor geografică și profilul genetic: cu cît populațiile din Europa sunt mai îndepărtate geografic unele de altele, cu atît e mai mare diferența genetică între ele.
În mod aparte, în această privință sunt clar delimitate populațiile din Peninsula Iberică, Italia, sud-estul Europei, Cipru. E drept că există anumite diferențe genetice și între etniile din aceeași arie geografică sau din aceeași țară: între irlandezi și britanici, între italienii insulari și cei continentali, între grupurile francofone, germanofone și italiene din Elveția [Novembre et al., 2008]. Deci, per ansamblu, factorul teritorial este un reper mai sigur în stabilirea gradului de înrudire între popoare; distanța și barierele geografice (sau frontierele statale) au un impact genetic mai solid decît similitudinile culturale; poate exista diversitate genetică pînă și acolo unde există o comuniune lingvistică.
Acum să vedem ce spune al doilea studiu. El a fost publicat în 2022 și a examinat în ce măsură sunt congruente sau incongruente traseele genetice și lingvistice în istoria populațiilor umane. Ei, iată, autorii studiului au remarcat că, în genere, există o corelație între înrudirea genetică și apropierea lingvistică (aceleași origini în trecut, aceeași familie lingvistică), dar – și aici urmează un dar de principiu – întotdeauna, pe toate continentele, în toate regiunile populate și în cazul tuturor familiilor lingvistice cercetate există un număr de excepții de la regula generală și aceste excepții reprezintă cam o cincime din eșantionul total (pînă la 20%).
Mai mult, se pare că aceste excepții, aceste nepotriviri sunt și ele parte a normei generale, de vreme ce sunt atît de răspîndite, or, 20% e o cifră considerabilă în plan statistic. „Mismatches are, therefore, not exceptional events but rather regular outcomes of human history”, afirmă autorii studiului, care au propus denumirea de enclave pentru acele populații care se disting fie genetic, fie lingvistic din profilul general al regiunii lor.
De ce apar asemenea enclave? Ele sunt determinate de istoria specifică prin care a trecut o populație sau alta în perioada formării sale: poate că a venit din alte ținuturi și s-a statornicit printre grupurile străine, poate că era băștinașă, însă a fost supusă colonizării sau asimilării culturale și genetice din partea vecinilor, poate că a obținut niște împrumuturi culturale însemnate prin care s-a diferențiat de vecini, poate că este produsul unui amestec etnic dintre băștinași și venetici etc., etc.; scenariile formării enclavelor sunt multe.
De cele mai multe ori, e vorba de enclave genetice, cînd populația e apropiată lingvistic cu vecinii săi, dar e distanțată genetic (acesta a fost cazul unor comunități evreiești integrate cultural în societatea-gazdă sau al unor triburi africane mici care au preluat limbajul grupurilor dominante); mult mai rar se întîmplă cînd înrudirea genetică e însoțită de o distanțare lingvistică (acesta e cazul maghiarilor, care au păstrat limbajul din ramura uralică a strămoșilor nomazi, dar, genetic, au fost asimilați în masa majoritară a europenilor băștinași).
Este interesant că, în plan comparativ, cea mai strînsă congruență între înrudirea genetică și cea lingvistică se află în bazinul limbajelor indo-europene, iar cea mai scăzută – în bazinul limbajelor turcice [Barbieri et al., 2022]. În cazul neconcordanței gene-limbaj din bazinul turcic, se pare că explicația stă în efectul dominării elitelor, cînd schimbările culturale erau generate de schimbările de dinastii politice la vîrful ierarhiei sociale, fără a fi modificat grosul populației sub aspect genetic.
Așadar, după ce am constatat că existența unor enclave genetice sau lingvistice e parte a normei în distribuirea populațiilor pe glob, e parte a proceselor istorice nuanțate, devin brusc mult mai pertinente și mai logice tot felul de observații din antropologie, etnologie și din literatura de specialitate. Devine, bunăoară, adecvată remarca istoricului francez Ernest Renan, care, încă la sfîrșitul secolului XIX, scria că atașarea limbajului la tipul rasial este un exercițiu fals, deoarece națiunile sunt formate din grupuri care avuseseră cîndva propriile limbaje, dar, în cele din urmă, s-a impus o limbă unică: „Dacă privim la origini, vedem că similitudinea limbajului nu presupune similitudinea rasială [de citit: etnică – n.a.]. (…) Limbajele sunt construcții istorice, care ne spun prea puțin despre sîngele celor care le vorbesc și care, în orice caz, nu pot îngrădi libertatea oamenilor de a decide cărei familii aparțin” [Renan, 1882]. Limbile rusă, engleză, spaniolă constituie o ilustrare convingătoare a acestei teze – ele sunt vorbite în spații largi de populații destul de eterogene în plan genetic și etnorasial.
După cum observase și etnologul rus Lev Gumiliov: dacă ar fi să ne conducem doar după criteriile lingvistice în clasificarea grupurilor, atunci ar trebui să-i plasăm în bazinul indo-european și pe evreii din Europa, și pe afro-americanii din Statele Unite (vorbitori de engleză), și pe amerindienii sau metișii din țările latino-americane (vorbitori de spaniolă și portugheză). Savantul conchide: „Приходится признать, что лингвистическая и этническая классификация лежат в разных плоскостях и не подменяют друг друга” („Trebuie să recunoaștem că forma de clasificare lingvistică și cea etnică sunt situate pe planuri diferite și nu se substituie reciproc”) [Гумилев, 1970].
(va urma)
