“Eram student în drept la Paris, acum treizeci de ani. Tînăr, încrezător și plin de speranțe, îmi purtam poezia prin saloane, cucerind cu cîte un madrigal ori serenadă, răsfățat de prieteni și iubit de femei.
Într’un sfîrșit de toamnă, o minunată zi parisiană cu irizări albastre peste cupole, poduri și turle de biserici, am pornit să-mi plimb nostalgia în minunea parcului dela Versailles. Căutam prilej de inspirație pentru un poem ce mă frămînta de mult.
Mă așezai pe o bancă. Începuse să se întunece. Deodată apăru, venind încet din zare pe alee, o siluetă femenină, grațioasă, cu pasul moale, fără de cadență. S’a apropiat și dînd ușor din cap m’a întrebat dacă se poate așeza pe aceiaș bancă. Apariția ei neașteptată mă tulburase adînc. Era frumoasă, foarte tînără. O rază de soare întîrziată pe fruntea-i albă dădea părului auriu reflexe de cenușă iar ochilor albaștri licăriri de mare. Ea, cea dintîi, a rupt tăcerea. Avea accentul francezilor meridionali.
– Sunteți parisian?
– Nu, mademoiselle. Mă aflu la Paris doar pentru studii de drept. Sunt totodată un modest poet. Am venit la Versailles ispitit de acest sfîrșit de toamnă, cu frunze moarte și alei singuratece.
– Atunci sunteți de undeva din provincie?
– Nu, domnișoară. Cu mult mai departe.
– Străin?
– Da.
– Din ce țară?
– Din România.
– Ești român, domnule? izbucni „franțuzoaica” în cea mai perfectă românească, ridicîndu-se de pe bancă, parcă înpinsă de un resort.
– Dar este imposibil! Și eu sunt tot româncă, domnule, studentă în litere la Sorbona.
Am rămas încremenit. Întîmplarea era într’adevăr extraordinară. În pustiul parcului de lîngă Paris, să se întîlnească într’un sfîrșit de toamnă doi oameni, singurii vizitatori rătăciți la întîmplare dintre milioanele de vizitatori ai Parisului și aceștia să fie amîndoi români. Pe vremea aceia compatrioții din Franța se puteau număra pe degete.
Înserarea ne surprinse pe aceiaș bancă, vorbind ca niște prieteni vechi. Sunt însă sigur că gîndurile noastre se încrucișau în vîltoarea acelorași ispite. Sunt sigur că dorințe nemărturisite își făceau loc în mintea ei de fată, ca și în mintea mea năvalnică, tinerească.
Apoi complice ne era și noaptea, singurătatea, întîmplarea. Răsărise luna și lumina-i argintie se reflecta misterios pe oglinda lacului ce tremura la fiecare frunză căzută. Am încercat să-i cuprind mîna. Nu s’a împotrivit. M’a lăsat cîteva clipe să o mîngîi. Era caldă și mătăsoasă. S’a ridicat deodată de pe bancă, spunîndu-mi hotărît:
– E foarte tîrziu și mă asteaptă gazda.
– Ai dreptate. Să plecăm.
După o oră trenul ne depunea în gara Parisului.
– Cînd te mai văd? o întrebai plin de speranțe.
– Lăsăm întîmplarea să decidă. Astfel cum a făcut minunea de a te găsi în parcul dela Versailles, sunt sigură că te voiu întîlni într’o bună zi și pe străzile Cartierului Latin, pe scările facultății, ori la galeria vreunui teatru.
Avea dreptate. Era mai romantică viziunea ei decît dorința mea acuta, nerăbdătoare.
Trecură zile, trecurtă luni întregi, și nu am mai văzut-o. Glasul ei grav și cald mă obseda. Mă urmărea lumina ochilor ei albaștri și fruntea de vis. Zădarnic îmi alerga privirea pe bulevarde, prin stații de tramvai și parcuri, zădarnic cercetam figurile trecătorilor grăbiți. Aminitirea ei mă ispitea ca o muzică tulburătoare, ca o simfonie neterminată. Dar în zadar. Fata din grădina Versailles-ului dispăruse pentru totdeauna…
La capătul celor trei ani de studii, cu diploma de licență în buzunar, o porneam înapoi către țară.
Numit în magistratură într’o comună din județul Muscel, am fost promovat după aceia judecător de ocol la Constanța și, mai tîrziu, procuror la Buzău. Trecuseră douăzeci de ani dela venirea în țară.
Tinerețea rămăsese în urmă, departe. Părul la tîmple încărunțise, iar chelia strălucea întocmai ca acum. Studentul de odinioară devenise domnul rotofei de astăzi, cu monoclu, baston și pretenții.
Într’o seară m’am pomenit invitat pe neașteptate în casa administratorului financiar împreună cu cîțiva colegi de tribunal. Lume multă, lumină, dans, veselie.
În mijlocul tumultului, auzul îmi fu atras de un glas ce îmi părea familiar. Erau niște noi veniți, salutîndu-se cu gazda.
M’am întors curios să-i văd. Un colonel cu soția. S’au făcut prezentările.
– Procurorul Cincinat Pavelescu.
– Doamna și Domnul Colonel M.
Doamna păli subit, lăsînd să-i scape o ușoara exclamație de surpriză. Vădit tulburată, în neputința de a se stăpîni, cu fața îmbujorată de emoție, m’a întrebat în franțuzește:
– Nu mă recunoști? Oare părul cărunt și ochelarii să mă fi schimbat atît de mult în douăzeci de ani?
Adresîndu-se soțului, îi spuse ascuzîndu-și cu greu neliniștea:
– Știi… îți amintești că ți-am mărturisit… despre întîmplarea aceia atît de bizară dela Versailles. Este domnul… este personajul de care îți povesteam…
Colonelul a surîs binevoitor și s’a depărtat discret, lăsîndu-mă în tovărășia doamnei. Ne-am privit îndelung, mișcați, învinși de povara celei mai grele amintiri: tinerețea.
Îmbătrînisem amîndoi. Apoi, cu liniștea glasului moale, acelaș ca și pe vremea cînd îl ascultam înfiorat în înserarea albastră a parcului dela Versailles, mi-a povestit în fraza întretăiate, simple, existența ei de atunci și pînă acum. Ducea viață liniștită, avînd trei copii, un soț bun și devotat. Băiatul cel mai mare era student, precum fusesem și noi odinioară, cînd ne’am cunoscut.
Cu păr cărunt, cu fața încă frumoasă, dar lipsită de strălucirea de altă dată, părea o mică burgheză resemnată, privind viața prin lentila ochelarilor, figură episodică desprinsă din romanele cu subiecte provinciale.
Cînd a sfîrșit de povestit, boabe mari de lacrimi i se rostogoleau pe obraji. I-am strîns mîinile, am vrut să-i vorbesc, dar nodul din gît nu m’a lăsat să-i spun tot ce gîndeam.
S’a dus apoi senină, ca după spovedanie, să-și regăsească soțul. M-am strecurat nevăzut de nimeni și am ieșit în stradă. Eram tulburat și aerul nopții îmi făcea bine.
Ajuns acasă, în singurătate, am luat condeiul scriind în amintirea celei din parcul dela Versailles, răscolitorul vers al unei tinereți apuse, această superbă poezie:
Îți mai aduci aminte, Doamnă?
Era tîrziu și era toamnă
Și frunzele se’nfiorau
Și tremurau în vîntul serii
…………………………
Ți-aduci aminte și de seara
Cu-amurgu’acela violet,
Cînd toamna-și acorda încet
Pe frunza-i galbenă, chitara.
Pe lac ce’n lună s’argintase
Încet o lebădă trecea
Și pata-i albă se pierdea
În noaptea care se lăsase.
………………………….
Era tîrziu și era toamnă …
Îți mai aduci aminte, Doamnă?”
La cimitirul Bellu, pe soclul bustului ce împodobește mormîntul lui Cincinat Pavelescu, prietenii lui au pus să se graveze în piatră întrebarea unui singur vers atît de drag Maestrului: „Îți mai aduci aminte, Doamnă?”
Sursa: Alin Galatescu
