”Toată lumea e de acord că dacii se aflau pe pămîntul nostru cu cel puțin o mie de ani înainte de Christos; și cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de a stăpîni țara pe care au locuit-o moșii și strămoșii lui. Istoria neamului românesc n-a fost decît o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan și am crescut între vifore.
Popor de frontieră, luptam și muream pentru toți. Muream, mai ales, plătind miopia și neghiobia altora. Căci Occidentul nu recunoștea pe dușman decît dacă-l vedea la el acasă. Iar dacă se întîmpla vreodată să îl recunoască de departe, și se urnea să-l întîmpine, tot degeaba era; căci strategia trecea pe al doilea plan, lăsînd locul geloziilor și protocolului.
Singura coaliție occidentală împotriva otomanilor s-a transformat, la Nicopole, în catastrofă, pentru că Ducele de Burgundia a cerut pentru cavalerii lui ”onoarea” de a ataca întîi. ”Onoarea” aceasta nu o putea avea în nici un caz Mircea, un biet principe român, deși era singurul care cunoștea tactica lui Baiazid, singurul care luptase cu el, și-l bătuse, cu numai doi ani înainte, la Rovine.
Istoria neamului românesc e alcătuită din atîta sînge și atît nenoroc datorită în primul rînd incapacității Occidentului de a vedea dincotro vine primejdia. (…) Istoria se făcea în Apus; fără noi, dar datorită sîngelui nostru.”
