Comunismul nu a fost o „ideologie rusă” cum crede lumea. A fost o doctrină europeană elaborată de Karl Marx și Friedrich Engels (germani), preluată și adaptată de radicali din Imperiul Rus. Vladimir Lenin (Ulyanov) era de origine predominant rusă, cu amestec documentat (rus, kalmîc, german, suedez pe linie maternă există și o ramură evreiască distantă, pe care regimul a ascuns-o). Conducerea bolșevică timpurie a fost multietnică, reflectînd Imperiul Rus, nu o conspirație mono-etnică.
Studiile biografice serioase (Liliana Riga, The Bolsheviks and the Russian Empire, Cambridge University Press) arată că în elitele revoluționare (Comitetul Central și cercurile apropiate, eșantion de zeci-sute de cadre de vîrf) etnia rusă reprezenta aproximativ 40–42 %, restul fiind minorități: evrei (peste-reprezentați relativ la ponderea demografică, 15 %), georgieni, letoni, ucraineni, armeni, polonezi etc. Non-rușii formau majoritatea sau o pondere foarte mare în eșaloanele de vîrf ale Revoluției. Stalin era georgian.
Troțki, Zinoviev, Kamenev – de origine evreiască. Dzerjinski – polonez.
Acest lucru nu „explică” crimele prin etnie care le face mai clare ca produs al unei ideologii universale de clasă aplicate cu teroare de stat pe un imperiu multietnic.
După consolidarea stalinistă, aparatul s-a rusificat puternic, iar teroarea a lovit fără discriminare etnică – inclusiv pe ruși.
De la autocrația sîngeroasă a țarilor, trecînd prin mașina de tocat carne a comunismului sovietic și ajungînd la cleptocratia mafiotă a FSB-ului de astăzi, Rusia a funcționat pe o singură rețetă milenară: ocuparea, distrugerea și impunerea mizeriei.
Spațiul pe care l-a dominat sau l-a ocupat vreodată nu a cunoscut altceva decît teroare, foamete dirijată (cum a fost Holodomorul din Ucraina), deportări în masă în Siberia și o cultură a supunerii oarbe în fața biciului.
De la expansiunea violentă a cazacilor în stepe și pînă la tancurile trimise să zdrobească revoltele de la Budapesta (1956) sau Praga (1968), Rusia imperială și sovietică nu a lăsat în urmă decît ruine fumegînde, cimitire masive și o populație proprie menținută într-o beție cronică și o sărăcie lucie, în timp ce elitele de la Kremlin înoată în bogății ilicite.
În spatele discursurilor grandioase despre „măreția eurasiatică” și a portretelor regizate în care pozează ca un țar invincibil se ascunde un adevăr psihologic meschin:
Vladimir Vladimirovici Putin este produsul frustrant al unei copilării mizere, crescut într-un apartament comunal (kommunalka) din Leningradul cenușiu, un băiat slab și complexat, bătut pe la colțurile străzilor.
Devenit un mediocru ofițer KGB trimis prin stații marginale (precum Dresda, unde marea lui realizare strategică a fost să ardă dosare în timp ce cădea Zidul Berlinului), Putin a preluat puterea nu prin viziune, ci prin tăcerea sinistră a unui aparat de securitate corupt.
Incapabil să construiască o economie performantă, un stat de drept sau o societate liberă, el a transformat frustrarea istorică a Rusiei într-o armă geopolitică. Iar acest aparat de opresiune și această mentalitate de bătăuș de cartier nu funcționează niciodată în vid; ele sunt lubrifiate de cel mai vechi și eficient instrument de domesticire a maselor din Rusia: alcoolul ieftin.
Votca rămîne coloana vertebrală culturală și socială a Rusiei profunde, otrava albă care amorțește revolta și menține poporul într-o resemnare alcoolică. Lîngă ea stau alte licori ale mizeriei rusești: samogonul (țuica tradițională distilată ilegal în cazane improvizate prin satele uitate de lume, care îți arde gîtul și creierul), sampalha (alcoolul falsificat vîndut pe 2 copeici) sau kintsaku și diverse tincturi farmaceutice pe bază de spirt pe care mujicii le beau de disperare în lungile Ierni polare.
În această lume a băuturii și a pumnului, Putin a crescut și și-a recrutat slugile: o clică de oligarhi și generali care se îmbată cu putere și nostalgie imperială, în timp ce propria populație moare de ciroză și sărăcie în sate fără toalete în casă, dar dotate cu televiziuni care latră la „Occidentul decadent”.
Dacă scoți din ecuație gazul natural și petrolul din subsolul rusesc, întreaga economie a Federației Ruse se prăbușește instantaneu ca un castel de cărți de joc șifonate. Rusia lui Vladimir Putin nu este o putere economică modernă, o Silicon Valley a tehnologiei sau un Tigru Asiatic. Rusia este, în esență, o Benzinărie cu armată nucleară și un complex de inferioritate galactic.
Timp de decenii, Rusia a cucerit economic Europa nu cu tancurile, ci cu prețuri preferențiale pe termen scurt, corupînd politicieni occidentali de rang înalt (precum cancelari care, imediat după mandat, au aterizat direct în consiliile de administrație ale Gazpromului) și legînd Germania și restul Europei Centrale de un cordon ombilical energetic imposibil de tăiat peste noapte.
Dacă o țară îndrăznea să iasă din linie, să condamne corupția de la Moscova sau să se apropie de NATO și UE, prețul gazului sărea brusc de la prietenesc la punitive, sau pur și simplu „apăreau avarii tehnice misterioase” tocmai în mijlocul Iernii.
Ucraina a trecut prin aceste șantaje periodice încă din anii 2000, fiind lăsată în frig de cîteva ori în prag de Anul Nou.
Fără miliardele de petrodolari și euro care au curs gîrlă timp de două decenii în conturile oligarhilor și în pușculița serviciilor secrete, Putin n-ar fi avut bani nici să-și repare tancurile ruginite din Armată, d-apoi să finanțeze campanii de dezinformare globală, trolli pe internet, partide extremiste prin Europa sau războaie de agresiune.
Rusia ar fi arătat exact ca o provincie uitată de lume din Asia Centrală: o cleptocrație prăpădită, unde băieții de la bloc se bat pe ultimul tub de samogon, fără nici o pretenție de „putere globală”.
Ceea ce vedem astăzi în România prin partidul AUR și liderul său maxim, George Simion, nu este altceva decît prelungirea toxică a acestei gheare rusești încoace, spre granițele NATO și ale Uniunii Europene.
Dacă rușii își au bețivii lor care aplaudă sinuciderea națională pe ritmuri de balalaică și samogon, România își are propria variantă modernă, la fel de caraghioasă și infinit mai periculoasă: George Simion și galeria de agitatori extremiști care își plimbă frustrările prin piețe publice, suflînd în aceeași trompetă a suveranismului de tarabă.
La fel ca stăpînii lor ideologici de la Kremlin, cei de la AUR nu oferă nici o soluție economică reală, nici o viziune, nici o școală construită sau vreun spital modern.
În schimb, vînd exact același produs de contrabandă: mîndrie națională de toaletă publică, teorii ale conspirației, ură împotriva Europei care ne-a adus fonduri de miliarde și stabilitate, și o slugărnicie mascată sub lozinci anti-sistem.
Sub masca iubirii de țară, Simion și acoliții săi sabotează constant parcursul euroatlantic al României, reproducînd fidel narativele Kremlinului.
Rusia a semănat doar nenorocire oriunde și-a întins cizma – de la Crimeea însîngerată și Donbasul transformat în morman de oase, pînă la criza energetică aruncată în spinarea Europei. Iar prelungirile ei autohtone, de la AUR și Simion pînă la galeria de analfabeți funcționali care îi aplaudă, nu fac decît să viseze la aceeași mlaștină în care statul e slab, hoția e lege, iar viitorul se îneacă în ceața groasă a alcoolului și a subdezvoltării.
Dacă n-ar fi existat subsolul ăsta bogat pe care l-a moștenit și l-a prădat, Putin n-ar fi putut să pozeze niciodată în țarul invincibil care sfidează Occidentul. Ar fi rămas doar un biet fost locotenent-colonel de la Leningrad, un birocrat cenușiu și frustrat care și-ar fi petrecut bătrînețea vînzînd huse de telefon sau numărînd copeici într-un chioșc din cartier, privind la televizor cum lumea liberă își vede de viitor. Din fericire pentru istorie, dar cu un preț tragic pentru vecinii săi, subsolul Rusiei i-a dat unelte de măcelar unui om mic.
Dar acum, cu robinetele închise și economia sugrumată de propria lui prostie strategică, imperiul bazat pe un foc de gaz e pe cale să se stingă de tot. În fața unui asemenea agresor, miza nu mai este doar o graniță pe o hartă sau un contract economic, ci însăși supraviețuirea lumii libere. De aceea trebuie mobilizate toate resursele disponibile – economice, militare, politice și morale – pentru ca acest pitic complexat din Kremlin să nu cîștige războiul.
Dacă i s-ar permite să treacă prin teroare și șantaj, oricare alt dictator de carton din colțul lumii va înțelege că forța și minciuna pot rescrie istoria. Iar dacă vorbim de frontul intern, de la noi de acasă, aceeași vigilență necruțătoare trebuie aplicată și cozilor de topor care îi cîntă în strună.
Partidul AUR și toată această faună de circ politic care s-a cocoțat pe frustrările momentului nu sunt o opțiune democratică, ci coloana a cincea a Moscovei în România. Sunt niște saltimbanci politici gata să vîndă suveranitatea țării pe doi arginți electorali, niște impostori care urlă în piețe despre „patriotism” în timp ce execută fidel agendele putinistă. A-i demonta, a-i izola politic și a nu le lăsa nici o șansă de a contamina viitorul acestei țări este o datorie civică elementară.
România nu are nevoie de oale de lut sparte, de bețivi ai retoricii extremiste sau de slugile unui imperiu căzut în genunchi.
Viitorul se construiește prin educație, rigoare, fermitate și aliniere fără ezitare la lumea civilizată.
Populismul și extremismul – fie ele ambalate în stindardul fals al unui suveranism de tarabă, fie ascunse în spatele unor promisiuni iluzorii de stînga extremă sau colectivism toxic – reprezintă, în esență, același pericol existențial: rețeta sigură pentru dezastru și mizerie socială.
Gabriel Șerban
