În Italia, furtul unei cantități mici de mîncare din cauza foamei poate să nu fie considerat infracțiune. Curtea Supremă a anulat condamnarea unui om care luase alimente de doar patru euro. Cazul a atras atenția întregii țări deoarece judecătorii au considerat că omul acționase pentru a-și satisface o nevoie imediată și esențială: aceea de a mînca.
Bărbatul se numea Roman Ostriakov, era fără adăpost și trăia în condiții foarte dificile. În anul 2011, a intrat într-un supermarket din Genova și a cumpărat o pungă de grisine, însă a ascuns în buzunar o bucată de brînză și cîțiva cîrnați. Valoarea alimentelor neplătite era de aproximativ patru euro, o sumă extrem de mică în raport cu procesul juridic care avea să urmeze.
Un alt client a observat ce se întîmplase și a anunțat personalul magazinului. Ostriakov a fost prins înainte să plece, iar cazul a ajuns în fața instanței. În 2015, o instanță inferioară l-a condamnat la șase luni de închisoare și la plata unei amenzi de 100 de euro pentru furt.
Dosarul a ajuns însă pînă la Curtea de Casație, cea mai înaltă instanță judiciară a Italiei. Judecătorii au analizat situația în care se afla bărbatul și au considerat că luase doar cantitatea minimă de hrană necesară pentru a-și satisface foamea imediată. În aceste condiții, instanța a stabilit că acționase într-o stare de necesitate și a anulat condamnarea.
Decizia nu înseamnă că în Italia oricine poate lua alimente dintr-un magazin fără să plătească și să invoce ulterior foamea. Cazul a fost judecat în funcție de circumstanțele sale concrete: cantitatea foarte mică de hrană, situația de sărăcie extremă și nevoia imediată de alimentație. Tocmai aceste elemente au făcut diferența în fața judecătorilor.
Hotărîrea a provocat numeroase discuții în presa italiană despre relația dintre dreptul de proprietate și nevoile elementare ale unei persoane. Pentru mulți, faptul că un om ajunsese în fața celei mai înalte instanțe pentru cîteva alimente în valoare de aproximativ patru euro arăta cît de dramatică putea deveni sărăcia. Procesul s-a întins pe mai mulți ani înainte ca verdictul final să fie pronunțat.
Judecătorii au pus accentul pe faptul că hrana fusese luată pentru o nevoie esențială și imediată, nu pentru cîștig sau pentru revînzare. Omul nu plecase cu produse scumpe și nici cu o cantitate mare de marfă, ci cu brînză și cîrnați suficienți pentru a mînca. Această diferență a fost fundamentală în motivarea soluției finale.
Cazul a rămas celebru tocmai prin simplitatea situației: un om flămînd, cîteva alimente de numai patru euro și o hotărîre care a ajuns să fie discutată în întreaga lume. Curtea italiană a transmis că, în circumstanțe extreme, nevoia imediată de hrană poate schimba modul în care este privită juridic o faptă. Povestea lui Roman Ostriakov a devenit astfel unul dintre cele mai cunoscute exemple în care supraviețuirea și aplicarea strictă a legii s-au întîlnit în aceeași sală de judecată.
