Conform unor autori, biserica creștină (cu precădere cea romano-catolică) ar fi jucat un rol important în prohibiția mariajelor între rude, încă în perioada medievală timpurie. Să ne amintim aici de acel verset uluitor din Noul Testament care proclamă întîietatea credinței și a parohiei în raport cu familia și cu rudele cele mai apropiate: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca, 14:26). Aceste vorbe, atribuite lui Iisus, nu aveau cum să nu încurajeze o gîndire și o atitudine reticentă față de legăturile familiale tradiționale și versetul, probabil, a servit ca argument suplimentar pentru niște decizii sociale nemaiîntîlnite din partea clerului. În luna septembrie a anului 506, în timpul Conciliului de la Adge, adunarea preoților a stabilit cîteva norme ecleziastice obligatorii, iar în privința credincioșilor a cerut ca acestora să le fie interzisă căsătoria cu verii pînă în gradul trei de rudenie; or, fondatorii de atunci ai creștinismului au urmărit dizolvarea rețelelor umane bazate aproape exclusiv pe înrudire etnică sau de clan, promovînd, în schimb, afinitatea religioasă comună (la mijloc era și miza că mulți bogătași vor lăsa ca moștenire averea lor bisericilor și mănăstirilor, nemaiavînd obligații morale față de rude).
Acea decizie preoțească a avut un impact colosal asupra structurii sociale europene pe termen lung. Decizia din anul 506 a determinat formarea în țările catolice (apoi în cele protestante) a unor societăți mai vaste, complexe și eterogene, cu un grad înalt de implicare civică (odată ce legăturile de clan erau erodate și slăbite), cu un individualism foarte pronunțat (în detrimentul loialităților față de grupul familial), cu tipuri de organizare socială care au evoluat spre democrație (cînd interesul comun deveni superior nepotismului și intereselor de clan, stigmatizate), deoarece oamenii erau orientați spre binele social la o scară largă. Astfel, prin extinderea rețelei de interacțiune dintre grupuri și regiuni și prin încurajarea mariajelor cu străinii, populațiile creștinate au fost învățate să renunțe la atașamentele îndreptate cu precădere către grupul natal, oamenii fiind motivați să coopereze pe principii de apartenență la aceeași confesiune (și apoi națiune) și să se implice mai mult în edificarea instituțiilor publice.
Faptul că aceste fenomene sociale au fost specifice în mare măsură lumii creștine explică de ce occidentalii se deosebesc nu doar prin tradiții culturale, ci și prin obiceiul mariajului și prin mentalitate civică de alte popoare de pe glob. Endogamia, așadar, care fusese o practică răspîndită la toate societățile omeneștii vreme de zeci de milenii, a fost puternic erodată de regulile impuse de Biserica Romano-Catolică. Conform unor estimări, la fiecare 500 de ani trăiți sub dominarea normelor creștine, rata căsătoriilor endogame se reducea cu tocmai 91%; din contră, în alte părți, sub alte religii, căsătoriile dintre veri erau încurajate și endogamia și-a păstrat specificul tradițional [Schulz, 2016; Schulz et al., 2019]. Aceasta e o ipoteză discutabilă, dar interesantă, care merită luată în considerare.
Dacă analizăm regulile și normele căsătoriei în Țara Romînească și în Țara Moldovei din secolele XVII-XIX, vom constata că Biserica Ortodoxă (inspirată din canoanele bizantine) reglementa foarte strict gradul de rudenie pe care îl puteau avea mirii; mai exact, un obstacol în calea căsătoriei era prezența oricărui tip de rudenie – de sînge, prin alianță (care apărea în urma Sfintei Taine a Nunții) sau spirituală (între nași și fini în urma Botezului). Într-un studiu dedicat acestui subiect, cercetătoarea Alina Felea vine cu următoarele precizări: „Căsătoriile între rudele de sînge sau între rudele prin alianță, sau între rudele spirituale erau considerate ilegitime și se încadrau în categoria celor «ce fac sînge amestecat». Fiind parte a infracțiunilor contra familiei și moralei, căsniciile dintre rude aveau grave consecințe atît pentru făptași (despărțirea, pedeapsa cu moartea, blestemul bisericesc), cît și pentru copiii acestora (n-aveau drept la moștenirea averii părinților)” [Felea, 20212, p. 39-40]. În canonul Îndreptarea legii se specifica și se insista că tinerii „nu pot să se împreune întru nuntă pînă la al optulea spiţă” [ibid., p. 41]. Cu toate că în numeroase situații tinerii nu respectau aceste prevederi, care afectau firescul relațiilor din comunitățile sătești, normele impuse de biserică au diminuat cu timpul amploarea endogamiei și a consangvinizării, ca și în alte părți ale lumii creștine.
Alți factori care au contribuit la reducerea ratei mariajelor endogame sunt economia de piață și industrializarea, însoțite de o comunicare extinsă, de liber schimb, de relații intergrupale mai intense, de alfabetizare mai înaltă, ceea ce a afectat în mod crucial multe societăți agricole. Odată conectați la alte comunități și grupuri de oameni, în cadrul unor frontiere comune (cum sunt statele sau orașele), indivizii au motivația de a „crea noi legături”, de a extinde cercul de rudenie. Ca de atîtea ori în istorie, cultura și efectele sociale au modificat deprinderile determinate evolutiv. Așa cum au afirmat autorii unui studiu la acest subiect: „Mariajul uman reprezintă o căsătorie între biologia umană și cultură, trecută prin filtrul condițiilor socioecologice locale” [Shenk et al., 2016]. În Spania, bunăoară, de-a lungul axei est-vest a Munților Pirinei, vreme de peste două milenii unele sate statornicite acolo trăiau într-o anumită izolare geografică și socială, populațiile lor devenind entități unice de felul lor, și abia odată cu urbanizarea intensă și cu migrațiile demografice tipice secolulului XX s-au produs amestecuri și schimbări în profilul identitar al acelor comunități [Maceda et al., 2021]. Astăzi, în diverse regiuni ale lumii, tinerii, dacă li se permite să aleagă, vor susține că sunt reticenți față de căsătoriile cu verii drepți, fie de frică să nu se acumuleze mutații genetice nocive la urmași, fie pentru a evita tot felul de conflicte intrafamiliale care, cred ei, se pot isca din cauza unor mariaje între rudele prea apropiate [Buunk, Massar, 2020].
În sfîrșit, consangvinizarea este interzisă prin lege în unele țări. În SUA, majoritatea statelor interzic căsătoriile între verii drepți sau impun anumite restricții; de exemplu, în statul Arizona a fost adoptată o lege prin care mariajul între verii drepți se permite doar dacă aceștia au trecut de vîrsta de 65 de ani, cînd nu mai pot face copii . Însă pînă pe la mijlocul secolului XIX, căsătoriile între veri erau frecvente în Statele Unite ale Americii ; ele erau aproape la fel de des practicate ca în Europa. Imigranții preferau să-și unească destinele cu cei din grupul etnic natal, împreună cu care consolidau pe pămînt american colonii și diaspore. Abia prin 1875 s-a înregistrat o turnură în aceste obiceiuri, deoarece urbanizarea accelerată, rețeaua de căi ferate și migrația internă din SUA, dar și imigrația neîncetată și eterogenă din Europa au contribuit la interacțiunea tot mai intensivă a oamenilor din diferite grupuri etnoculturale.
(va urma)
