*Așa recunosc eu un poet autentic: frecventîndu-l, trăind mult timp în intimitatea operei sale, ceva se schimbă în mine, nu atît înclinațiile sau gusturile mele, cît sîngele meu însuși, ca și cum o boală subtilă ar fi fost injectată pentru a-i modifica cursul, densitatea și natura. A trăi în preajma unui poet adevărat înseamnă a simți cum ți se rarefiază sîngele, a visa un paradis al anemiei și a auzi, în vene, foșnetul lacrimilor.
*Din tot ce-ai fost, nu mai ramîne decît o adiere patetica.
*Numai după ce ai suferit pentru toate lucrurile ai dreptul să-ți bați joc de ele. Cum o să calci în picioare ce n-a fost chin?
*Un singur lucru dureros există în tristețe: imposibilitatea de a fi superficial.
*În tristețe, totul are două fețe. Nu poți fi nici în iad și nici în rai, nici în viață și nici în moarte, nici fericit și nici nefericit.
*De ce un nebun vede mai mult? Fiindcă nebunia-i suferință.
*Dintre sufletele torturate pe care le-am întîlnit, colegii mei insomniaci rămîn cei mai dragi. Fiecare noapte aduce o revoltă privată, o răsturnare de situație despre care nu merită să vorbim. Așadar, am putea spune – orice persoană care nu poate dormi noaptea este totuși demnă de reabilitare.
*O voce secretă îmi șoptește neîncetat că, dacă aș trăi printre sfinți, ar trebui să port un pumnal. […] Cum să nu-i urăști pe îngeri, pe sfinți și pe Dumnezeu, toată acea ceată din paradis care alimentează o dorință atît de pasională după alte adăposturi și alte ispite? Cerul mă irită. Sub înfățișarea sa creștină, mă duce la disperare.
