Să avem în vedere și faptul că, în cazul căsătoriilor endogame, va exista o compatibilitate genetică mai înaltă între mamă și făt; altfel zis, embrionul va fi mai bine tolerat de organismul mamei și, implicit, sunt mai mari șansele unei nașteri reușite, iar, per ansamblu, natalitatea în asemenea comunități e mai înaltă. Deci, putem vorbi despre un echilibru între avantajele și dezavantajele genetice asociate cu endogamia și inbreedingul. E ca și cum ar exista o distanță optimă a relațiilor pentru un succes reproductiv, o distanță sau o zonă a relațiilor când căsătoriile între verii de gradul trei sunt scutite de riscuri genetice iminente, ba ies în evidență un șir de beneficii pentru sănătatea copiilor. Această ipoteză a fost emisă după analogia cu Zona Goldilocks din astronomie, conform căreia o planetă poate susține viața doar dacă se află la o distanță optimă față de steaua în jurul căreia orbitează: nici prea departe, pentru a nu îngheța, nici prea aproape, pentru a nu fi supraîncălzită. Respectiva analogie nu e chiar reușită, dar ne permite totuși să ne facem o închipuire vizuală despre un optimum al gradientului de rudenie în procesul reproductiv într-o populație endogamă, gradient care a fost cel mai des respectat în decursul preistoriei și istoriei umane.
Apropo, natalitatea sporită din comunitățile endogame și consangvine este bine ilustrată de datele colectate în Islanda, pe un eșantion de tocmai 160 811 cupluri, care au trăit din 1800 până în 1965. Astfel, pe eșantionul anilor 1800-1824, s-a constatat că femeile căsătorite cu veri de gradul trei au avut în medie 4,04 copii și 9,17 nepoți, în timp ce femeile căsătorite cu veri de gradul opt sau cu indivizi neînrudiți aveau în medie 3,34 copii și 7,31 nepoți. Din eșantionul anilor 1925-1949, femeile căsătorite cu veri de gradul trei aveau în medie 3,27 copii și 6,64 nepoți, comparativ cu 2,45 copii și 4,86 nepoți ai femeilor căsătorite cu indivizi neînrudiți. Cum s-ar zice, cifrele vorbesc de la sine: ele indică o înaltă compatibilitate genetică și fiziologică între rudele relativ apropiate, așa cum am lămurit și în paginile anterioare. Totodată, cifrele ne explică de ce endogamia a constituit o obișnuință avantajoasă demografic pentru comunitățile umane. Așadar, majoritatea cercetărilor sugerează că, în ciuda unor riscuri asociate consangvinizării, există un set de avantaje evolutive, demografice și sociale, care compensează în mare parte efectele negative.
