Pentru prima dată, ipoteza cu privire la existenţa unor mecanisme instinctuale de evitare a incestului a fost lansată de sociologul finlandez Edvard Westermarck, denumit şi „primul sociolog darwinist” sau „primul sociobiolog”. În 1891, acesta a publicat o lucrare în care a emis supoziţia că la copii, la o vârstă fragedă, se produce un imprinting sexual negativ în raport cu persoanele cu care au o comunicare strânsă; altfel zis, copiii se desensibilizează sexual în raport cu părinţii, fraţii și surorile și, odată cu vârsta, la ei se cultivă un sentiment de aversiune la gândul unui contact intim cu rudele apropiate.
Acest fenomen comportamental, numit efectul Westermarck, a fost una dintre primele explicaţii biologice de ce există o evitare naturală a incestului în toate culturile umane (e un tabu al incestului determinat evolutiv). Ulterior, veridicitatea efectului Westermarck a fost probată de numeroase studii de sociologie şi psihologie evoluţionistă, cercetătorii subliniind, totodată, că mintea umană nu e blank slate („foaie curată”), pe care o influenţează exclusiv normele morale sociale, ci există predispoziţii comportamentale formate evolutiv, care au un impact hotărâtor asupra individului [Wolf, 1970; Lieberman et al., 2003, 2007, 2011; Sanderson, 2005, 2018; Turner, Maryanski, 2005].
Este interesant că inhibiția sexuală se poate răsfrânge și asupra celor cu care individul a copilărit, chiar dacă e vorba de persoane străine din familii învecinate. A fost emisă ipoteza că, atunci când doi copii cresc şi copilăresc împreună, imaginea persoanei prezente permanent alături în primii ani de viaţă este clasificată la nivel de creier, în mod stereotip, la categoria „soră şi frate”; respectiva clasificare mentală anulează ulterior dorinţa sexuală şi devine asociată cu tabuul incestului [Pinker, 1997/2009, p. 520-521]. Mecanismul responsabil este imprintingul sexual negativ (menționat mai sus): persoanele care sunt percepute în copilărie ca membri ai familiei, ca rude apropiate, sunt ulterior excluse din strategiile sexuale.
Studiile efectuate în kibbutzurile israeliene au arătat că între indivizii care cresc în acelaşi mediu familial lipseşte aproape orice formă de interacţiune sexuală; din 2769 de căsătorii înregistrate, niciuna nu a fost între membrii aceleiaşi generaţii dintr-un kibbutz, care au copilărit împreună de la naştere [Shepher, 1971, 1983]. Alte studii au reconfirmat că traiul în comun din copilărie sau corezidenţa într-un kibbutz trezește o aversiune sexuală între indivizi [Lieberman, Lobel, 2012; Maryanski et al., 2012]. Chiar dacă rudele fac presiuni asupra copiilor din kibbutzuri să se căsătorească, aceştia demonstrează o apatie sexuală, mirii devin depresivi, iar cuplurile, de cele mai multe ori, se destramă.
La fel se întâmpla în cazul așa-numitelor „mariaje ale minorilor” practicate cândva în China, când părinții băiatului luau în adopție o fetiță, pe care o creșteau de mică pentru a fi mireasa fiului lor. După ce au copilărit împreună, fata și băiatul erau nevoiți să se căsătorească, însă acele mariaje se dovedeau a fi mai infertile, mai nefericite, mai predispuse spre adulter și divorț [Wolf, 1970; Wolf, Huang, 1980]. Iată de ce mariajele consangvine din diverse societăți se produc adeseori între verii care au locuit în comunități diferite, adică nu au copilărit împreună în aceeași casă sau mahala și, deci, nu se percep ca fiind prea înrudiți, ca frate și soră [Shenk et al., 2016]. Pentru atractivitatea sexuală e necesar elementul de noutate.
(va urma)
