Eu am fost de cînd mă ştiu un mare amator de literatură fantastică şi mitologie. Meritul de a scrie si citi este al unui unchi al meu care m-a indrumat prin labirintul neștiut al slovelor. Încă mai sunt, dar acum prefer ştiinţifico-fantasticul, deoarece e mult mai fantastic decît fantasticul clasic. Găsesc că îmi stimulează imaginaţia. De cum am învăţat să citesc am început efectiv să devorez poveşti. Am citit cu mare plăcere basmele lui Petre Ispirescu, poveştile şi povestirile lui Creangă, mai multe volume de basme ale românilor, după care am trecut la „Poveşti Nemuritoare”, cele ale fraţilor Grimm şi apoi la Legendele Olimpului, Iliada şi Odiseea, mitologia romană şi Marile legende ale lumii. Ca orice copil care se respectă.
Aveam în cap o lume fascinantă, populată de mume ale pădurii, zmei, balauri şi motani încălţaţi, greuceni, zgripsori uriaşi, zîne şi minotauri, hidre şi harpii, titani şi cerberi, zei şi demoni, spirite, eroi cu puteri supranaturale, întîmplări fantastice, substanţe şi obiecte cu capacităţi miraculoase şi cosmologii ciudate. Ca să nu vă daţi prematur cu părerea, în paralel citeam cărţile de geografie şi istorie ale tatălui meu, deşi nu ajunsesem încă în clasa a V-a, iar în acele manuale se învaţă prima dată despre galaxii, Calea Lactee, stele, Soare, mişcarea de rotaţie, mişcarea de revoluţie, relief, climă, maree, sistemul solar, dinamica plăcilor tectonice, atmosferă, biosferă şi alte nenorociri din astea, respectiv preistorie, evoluţionism, epoca primitivă, civilizaţiile antichităţii, civilizaţia greacă, cea romană, Sumerul, Egiptul, şi tot felul de chestii care erau cel puţin la fel de interesante ca respectivele poveşti.
Cam pe clasa a 4-a curiozitatea mea intelectuală s-a intersectat cu Sfînta Scriptură. Motivul? Am crezut că e continuarea la Legendele Olimpului. Am citit acolo despre transformarea nevestei lui Lot într-o stană de piatră – o chestie demult fumată, o mai întîlnisem în Greuceanu şi în legenda lui Perseus şi a monstruosului său scut.
Despre potop, pe care îl ştiam foarte bine din mitologia greacă.
Despre oprirea Soarelui şi Lunii, în Iosua, lucru pe care îl ştiam din nou tot din Greuceanu (mai citiţi-l odată că e distractiv). Acolo nişte zmei furaseră Luna şi Soarele de pe cer.
Pe lîngă unele din întîmplările fantastice pe care le ştiam, cîteva din „miracolele” biblice erau de-a dreptul ridicole – tufişul arzător, izvorîrea apei în deşert, transformarea toiagului lui Aaron în şarpe, tranformarea apei în vin, mersul pe apă sau înmulţirea pîinilor şi a peştilor. Pentru personajele mitice despre care eu deja aveam cunoştinţă, acestea ar fi fost doar nişte trucuri de începător.
Tot în Biblie am citit despre despărţirea Mării Roşii; o glumă faţă de isprăvile lui Heracles, cel care a învins moartea şi care a ţinut pe umăr bolta cerească a cărui susţinător uzual era titanul Atlas.
Cît despre vindecările miraculoase din Noul Testament, nu pot să spun decît că Hristos încă nu aflase că totul se face cu apă vie şi cu apă moartă(exemplu citește Harap Alb) şi că minunea asta putea fi implementată la scară industrială cu destulă apă miraculoasă.
Cu alte cuvinte, nimic nou sub faţa soarelui în materie de mitologie. Iar acuma stau, mă uit în REALITATE şi mi se pare că mă uit la un tablou inspirat din cea mai fantastică povestire la care am avut acces vreodată. Există o categorie socială care, prin secole de îndoctrinare şi de rafinare evoluţionistă a tehnicilor de îndoctrinare religioasă a reuşit să proiecteze fantasticul în REALITATE, şi să o înlocuiască în mai multe puncte ale ei, puncte în care efectiv este determinat comportamentul oamenilor în lumea REALĂ.
Suntem în situaţia în care departamentele academice tratează la modul serios „compatibilitatea dintre ştiinţă şi religie”. Ca şi cum la facultăţile de filozofie s-ar ţine conferinţe despre compatibilitatea dintre teoria gravitaţiei şi povestea lui Ţugulea, fiul unchiaşului și al mătuşii, sau despre compatibilitatea dintre mecanica fluidelor şi Legendele Olimpului. Exponenţii acestei categorii sociale, numiţi teologi, au pus toată cunoaşterea umană în slujba fantasmagoriilor religioase, şi astăzi ne trezim că avem discuţii care includ logica, epistemologia, evoluţionismul şi mecanica cuantică în confruntările pro şi contra religiei, care pe lîngă faptul că nu este decît mitologia evreilor, mai conţine şi o sursă însemnată de mecanisme de control al maselor, de imbecilizare a populaţiei şi de tortură psihică cu ajutorul ameninţărilor succesive cu pedepse imaginare. Chiar chestiunile care ar fi primele responsabile de migrarea religiei în sfera căreia aparţine de drept – mitologia – chiar acelea (miracolele creştinismului) sunt folosite de către teologi ca argumente pentru a justifica adevărul minciunilor pe care le proferează, şi pe care nu le-aş mai numi minciuni dacă ar fi tratate în mod corect de toată lumea, aşa cum sunt tratate poveştile.
Şi poate că nici atît nu e destul. De bine de rău ai putea să ţii o conferinţă despre teoria relativităţii şi basmul „Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte” aşa, pentru amatorii de paralele, dar pînă una alta eu din poveştile pe care le-am citit nu am învăţat niciodată ceva rău. Întotdeauna cei răi (zmei, balauri) erau pedepsiţi de către cei buni care se trezeau la sfîrşitul basmului cu vreo frumuseţe de fiică de împărat sau cu bunăstare materială, spre deosebire de maleficul Nou Testament care instigă la perpetuarea pînă în ultima clipă a nedreptăţii sociale.
Unde mai pui ca atunci cand citeam o poveste, deja ma transformam în eroul din ea și trăiam acele clipe. În loc să le fie citite copiilor în clasă nişte poveşti frumoase cu mesaje morale, li se dă pilda lui Avraam, acela care şi-ar fi înjunghiat copilul şi l-ar fi ars pe altarul psihopatului numit Yahweh şi li se spune că Biblia e cuvîntul stăpînului absolut, un cuvînt plin de genocid, sclavagism, violuri, mutilări de toate felurile, ameninţări cu canibalism filicid, incesturi, epurări etnice şi torturi eterne în flăcările Iadului.
Imaginaţi-vă că sunteţi crescuţi într-un loc în care nu există religie. Şi că vine la voi cineva care vă povesteşte despre o carte scrisă de nişte barbari de acum 2500 de ani, în care scrie că e unul invizibil prin ceruri pe care-l interesează ce mănînci tu, cu cine faci sex şi cînd, care ardea tufişuri prin deşert şi pedepsea specia umană pentru că o femeie vorbise odată cu un şarpe (vorbitor). Reacţia pe care aţi avea-o faţă de un astfel din individ este reacţia normală pe care trebuie să o aibă orice om serios faţă de pretenţiile absurde ale religioşilor – indiferență sau izolarea acelui individ în locuri speciale.
Cred că unora le vor da de gîndit rîndurile de mai sus. Cred și eu, că doar exprimă realitatea. Este chiar atît de greu să trăim cu picioarele pe pămînt și nu cu capul în nori?
Mihai Ursu
