Pe durata preistoriei, cele mai multe societăți tribale erau organizate patrilocal, adică femeia venea în comunitatea bărbatului, și nu invers; se făcea schimb reciproc și benevol de femei sau ele erau răpite din triburile străine. Pentru comunitățile neolitice din mileniile V-III î.e.n., stabilite pe teritoriul Europei, un sistem social patrilocal, combinat cu exogamia feminină, era în firea lucrurilor [Rivollat et al., 2023; Penske et al., 2024]. Până în prezent, în diferite limbaje cuvântul „măritiș” are conotații directe cu ideea de transfer la casa bărbatului (și la noi, despre o femeie recent măritată se zice că „a fost luată în căsătorie”).
Sistemul patrilocal era completat de sistemul patriliniar, când copiii sunt văzuţi ca purtători ai identităţii bărbatului; asta explică de ce bărbații sunt deschişi spre atragerea în tribul lor a femeilor străine, pentru că acestea, prin copiii comuni, contribuie la sporirea natalităţii generale a tribului natal al bărbaților. Odată primită în grupul soțului, femeia nu era considerată membru deplin până nu dădea naștere unui copil; din moment ce năștea, ea și copilul dobândeau recunoaștere ca parte a grupului. În general, femeile au avut un rol însemnat în stabilirea relaţiilor dintre grupuri, iar aportul lor la evoluţia proceselor de apropiere şi distanţare dintre comunităţile umane a fost în unele privințe decisiv.
Antropologului Claude Lévi-Strauss îi aparține o celebră formulare în acest sens, unde prin cuvântul „comunicare” trebuie să înțelegem ideea de transmitere sau schimb: „În orice societate, comunicarea operează la trei niveluri diferite: comunicarea de femei, comunicarea de bunuri și servicii, comunicarea de mesaje” [Lévi-Strauss, 1953, p. 536]. Fără comunicarea sau schimbul de femei, celelalte două forme de comunicare, limitate la un schimb comercial și cultural, nu puteau uni două grupuri în mod trainic.
Prin schimbul reciproc de femei, triburile înfăptuiau la nivel simbolic (și la nivel genetic, prin amestec de gene) o „înrudire prin sânge” – un prim pas spre un parteneriat militar şi spre asumarea unei supraidentităţi comune, întru evitarea dușmăniei. Schimbând între ele femei (de rând cu adopția de copii), comunităţile îşi conjugau identităţile, stabileau o alianţă şi deveneau interdependente în ceea ce priveşte supravieţuirea fiecăreia dintre ele. Anume aceste raționamente ne explică de ce s-a practicat până în vremurile moderne obiceiul schimbului de femei (sau, conform unui termen nu mai puţin misogin, „circulaţia femeilor”) între comunităţi, un obicei care a fost, în paralel cu comerţul, modalitatea principală de stabilire a alianţelor şi a relaţiilor de prietenie între grupurile învecinate.
La populația oromo din Kenya, de pildă, fetițele sunt juruite din prima lor zi de naștere, deci din fragedă pruncie; părinții cunosc deja familia sau comunitatea în care fata lor va pleca nevastă, contribuind în așa mod la consolidarea relațiilor dintre grupuri. E adevărat că aceste practici constituie un exemplu de exploatare a femeilor de către bărbați, dar, așa cum explică în studiile sale antropologul anglo-american Robin Fox, relațiile maritale strict gestionate au constituit acel mecanism fundamental și novator prin care specia umană a reușit să atingă o dezvoltare socială nemaiîntâlnită în lumea vie și să-și extindă conexiunile și parteneriatele dincolo de frontierele grupului natal [Fox, 1967, 1972, 1975].
(va urma)
