Subiectul IV. Obsesia paralei 30 și duelul simbolic al scrisorilor
Influența exercitată de la distanță prin intermediul corespondenței poate schimba rutele armatelor și prioritățile unor imperii întregi. Cazul scrisorilor schimbate între cel mai de seamă filosof al mișcării iluministe și împărăteasa Rusiei oferă un exemplu de manual privind modul în care o idee utopică ajunge să fie cultivată ca o țintă militară reală. Dincolo de formulele de curtoazie specifice epocii, scrisorile ascund un joc psihologic intens, menit să reorienteze definitiv vectorul politicii externe țariste spre sudul balcanic.
Magnetul Sudului și nostalgia Bizanțului
„…Sunt sigur că, dacă marele om cunoscut tuturor, PETRU I, și-ar fi stabilit reședința într-un climat mai favorabil, și nu tocmai lângă Ladoga; dacă ar fi ales Kievul sau un pământ puțin mai la sud, atunci, cu siguranță, în ciuda bătrâneții mele, m-aș fi aflat cu adevărat la picioarele Voastre.” În continuarea pledoariei, pentru o maximă sensibilizare, filosoful apelează la imagini cu un puternic impact emoțional: „E trist să mori fără a fi simțit de aproape apropierea Ecaterinei, preferând numele Său numelor anticelor zeițe. Niciodată nu am avut dorința de a vizita Roma; întotdeauna mi-au provocat oroare călugării de pe Capitoliu și mormintele Scipionilor, călcate în picioare de preoțime; dar mor cu tristețea de a nu fi văzut stepele transformate în splendide orașe și un stat care se întinde pe două mii de mile, umanizat de eroine. În istoria întregii lumi nu există un asemenea exemplu, nu există o revoluție mai slăvită și mai uimitoare. Ca un magnet, busola inimii mele va tinde mereu spre Nord…”
Prin intermediul sugestiei și al sarcasmului, Voltaire evocă permanența și rostul vieții sale în valorificarea spațiilor limitrofe Mării Negre. Totodată, el o învestește pe interlocutoarea sa cu o înaltă misiune politică și socială. Scopul nedeclarat al mesajului era de a influența schimbarea vectorului politicii externe ruse. Din rațiuni de securitate și integritate teritorială, pentru unele state europene era imperios necesar ca Rusia să fie scoasă din „Sistemul de Nord” și reorientată spre sudul nevalorificat.
Însuflețită de analogiile respective, Ecaterina îi răspunde prin mesaje în care vibra o întreagă paletă de emoții: „Domnul meu! Strălucirea Stelei Polare nu este altceva decât o auroră boreală. Mărturisirea binefacerilor răspândite pe sute de mile, de care vă place să amintiți, nu mi se datorează Mie; ceea ce au primit cei din familia Calas se datorează prietenilor lor, la fel cum i se datorează lui Diderot vânzarea bibliotecii; familiile Calas și Sirven vă datorează totul Vouă. A împărți cu cel apropiat din surplusul pe care îl ai nu înseamnă nimic; dar a stărui pentru neamul omenesc și a apăra nevinovăția asuprită – iată ceea ce te face nemuritor. Aceste două fapte se situează la același nivel cu minunile. Voi ați luptat cu toți dușmanii omului la un loc: cu superstițiile, fanatismul, grosolănia, clevetirea, cu judecătorii haini și cu acea putere fărâmițată în diferite mâini. Pentru a învinge piedicile menționate este nevoie de multe calități și virtuți; dar Voi ați demonstrat că le aveți și, de aceea, ați învins”.
În rândurile de mai sus, Ecaterina se prezintă ca o personalitate cu o structură psihologică bogată și complexă, manifestându-se ca o prietenă devotată și generoasă (3,15).
Flăcările persuasiunii și ironia voltairiană
În cea de-a zecea scrisoare a magului francez găsim același mesaj al expansiunii sudice. În spațiul respectivei complexități virtuale, elementele de lumină și căldură sunt introduse cu miza unui efect hipnotic. Cuvintele și frazele se înșiruie cu o veritabilă forță a focului sacru, în flăcările căruia piere orice ezitare sau reticență a interlocutoarei. Dar și aici, printre văpăi, celebra ironie voltairiană își arată dinții sclipitori:
„Eu nu încetez să afirm că noi, cu timpul, de la Nord vom primi lumina. Orice ar spune Măria Voastră, eu Vă declar stea, și veți fi o stea. Voi nu veți fi nici căpățână de usturoi, nici pisică, nici vițelul de aur, nici boul sfânt Apis; într-un cuvânt, nu veți face parte din rândul acelor zeități care consumă, ci Voi sunteți acea divinitate care dă hrană. Voi faceți tot binele posibil, atât în interiorul statului Vostru, cât și în afara lui. Bărbații înțelepți vă vor zeifica încă din timpul vieții Voastre și veți avea o viață lungă, preamilostivă Stăpână. Aceasta este de o mie de ori mai bine decât să te închini idolilor; și dacă doriți să faceți minuni, atunci îngrijiți-Vă doar de un singur lucru: să organizați în țara Voastră un climat mai călduros. Ținând cont de tot ceea ce Măria Voastră binevoiește a face, se poate constata că o singură ostilitate împiedică înfăptuirea schimbării preconizate. Eu singur găsesc în ea un oarecare folos; deoarece, de îndată ce veți schimba poziția Rusiei de la paralela 60 la cea de 30, am să Vă cer permisiunea de a veni să-mi termin zilele în ea. De altfel, oriunde aș locui, admirația mea vă va însoți mereu, chiar și împotriva dorinței Voastre…” (3,21)
Replica de la Sankt Petersburg: Pragmatismul „Nordului”
Sugestia extrem de edificatoare de a muta influența Rusiei de la paralela 60 la paralela 30 pare să o lase insensibilă pe Ecaterina. Răspunsul à la Dioclețian, afișat în scrisoarea din 15 martie 1767, denotă o agerime uimitoare de spirit a autoarei. În pas cu verva satirică voltairiană, Ecaterina îi comunică filosofului că, în timp ce el va inspecta provinciile de pe Volga, ea va primi cu siguranță epistola lui scrisă dintr-un oarecare orășel asiatic. Adăugând o notă de umor subtil, ea menționează că „încearcă deja să schimbe climatul… fiind preocupată să asigure Sankt Petersburgului un aer curat”.
În scopul propus, în partea de miazăzi a orașului, suverana „a defrișat pădurile de conifere și a ordonat asanarea mlaștinilor din jurul fostelor păduri, iar în locurile unde oamenii stăteau în apă până la brâu, astăzi se află trei mari localități unde, pentru prima dată, sătenii au cultivat grâu…” Deocamdată, ea contribuia la schimbarea climei doar în „stepele” mlăștinoase ale Nordului (3,24).
Aparent modestă și inofensivă, mimând lipsa oricărui interes pragmatic față de noi cuceriri sudice, Ecaterina intervine cu detalii și impresii din călătoria sa prin provinciile meridionale ale imperiului. Ea îi scrie filosofului despre faptul că „este
o deosebire excepțională și în climat, și în popoare, și în obiceiuri, și în însuși conceptul lor de viață… În acest oraș (Kazan) trăiesc douăsprezece popoare diferite, care nu au între ele nici cea mai mică asemănare…” (3,25). Apreciind elogiile voltairiene referitoare la Nakaz, suverana susține ferm că „aceste legi urmează să servească Europei și Asiei” (3,25).
Dezbaterea geografică din jurul paralelelor 60 și 30 reprezintă o transpunere simbolică a unui proiect geopolitic de anvergură. În timp ce Voltaire folosește un întreg arsenal retoric, apelând la mitologie, divinizare și lingușire filosofică pentru a împinge Rusia spre Bosfor, Ecaterina a II-a răspunde cu un pragmatism uimitor. În loc să cadă în plasa entuziasmului liric, suverana folosește dialogul respectiv pentru a-și legitima reformele interne și stăpânirea asupra provinciilor eurasiatice, precum Kazanul. Schimbul de scrisori dezvăluie subtila confruntare dintre utopia unui filosof care redesenează continentele din biroul său din Ferney și realismul politic al unei suverane care știe că, înainte de a cuceri Constantinopolul, trebuie să își asigure controlul ferm asupra resurselor Nordului.
(va urma)
