Sacagiul era un comerciant sau cărăuș stradal care transporta și vindea apă populației, meserie care a existat în special în secolele XVIII, XIX și la începutul secolului XX, înainte de introducerea rețelelor moderne de apă curentă și canalizare.
Meseria a dispărut treptat pe măsură ce orașele s-au modernizat și s-au instalat rețelele subterane de conducte de apă.
Denumirea vine de la ”sacă” (din limba turcă: saka), care reprezenta un butoi mare din lemn (sau doniță) montat pe o căruță cu două roți, trasă de cai sau măgari. Sacagiii își umpleau butoaiele de la fîntînile principale (Dobrogea era plină de astfel de fîntîni realizate în perioada Imperiului Otoman, unele dintre ele funcționale și în prezent după aproape două sute de ani), de la puțuri sau din rîuri curate și străbăteau apoi ulițele orașelor strigînd din poartă în poartă „Apă! Apă! Haaap!”, iar oamenii cumpărau apă cu găleata, donița sau își umpleau propriile vase.
Interesant de știut este că sacagiii erau obligați de autorități să intervină rapid la incendii. Primii care ajungeau la locul unui foc cu butoaiele pline de apă primeau adesea recompense de la Primărie, care erau diferite în funcție de localitate și de perioada istorică. Am putea spune că au fost precursorii pompierilor de azi!
În tradiția locală, persoanele mai înstărite plăteau uneori un sacagiu să împartă apa gratuit poporului sau săracilor în amintirea celor decedați…
Astăzi, termenul a rămas cunoscut și prin expresia „a vinde apă la sacagiu”, care înseamnă a încerca să înveți pe cineva un lucru pe care îl cunoaște deja mult mai bine decît tine sau a oferi un lucru cuiva care are de toate, din abundență.
Imaginea datează din 1897
