Subiectul V. Prăbușirea sistemului nordic și incidentul de frontieră care a aprins Marea Neagră
Trecerea de la planurile teoretice din saloanele filosofice la realitatea sîngeroasă a războiului se produce adesea prin intermediul unor alianțe fragile și al unor incidente aparent minore. Prăbușirea echilibrului politic din Europa de Est a transformat Polonia într-un teren de manevră geopolitică, deschizînd calea unei confruntări masive între marile puteri. Un simplu conflict de frontieră a oferit pretextul ideal pentru activarea unor strategii expansioniste de anvergură și reorientarea forțelor militare spre bazinul Mării Negre.
Configurarea alianțelor și proiectul polonez
Conceptul care a statuat „Sistemul Nordic” al lui Panin viza crearea unei uniuni a statelor septentrionale (Rusia, Prusia, Suedia, Danemarca și Polonia), ca forță imperativă menită să contracareze hegemonia europeană a blocului Bourbon-Habsburg (Franța–Austria). Alianța Rusiei cu Prusia urma să constituie pilonul central al sistemului respectiv. În toamna anului 1763, decesul regelui polonez August al III-lea a declanșat dispute febrile între partidele de influență ale Franței, Austriei, Imperiului Otoman și Rusiei.
În cercurile militare ruse a fost elaborat un proiect polonez care prevedea ca Sankt Petersburgul să profite de perioada de interregn pentru a-și rectifica și definitiva hotarele de vest (2, 507). Planul contelui Z. Cernîșev, prezentat Ecaterinei a II-a, propunea anexarea provinciilor Vitebsk, Poloțk și Mstislav. În cadrul tratativelor secrete cu Maria Tereza, Ecaterina a II-a a declarat că, în scopul asigurării păcii și securității, va disloca trupe la frontiera ruso-poloneză (5).
Forțele diplomatice adverse s-au coalizat împotriva candidaturii proruse, înaintate de partida „Familiei” Czartoryski, unul dintre cele mai puternice clanuri de magnați din Uniunea Polono-Lituaniană (Reci Pospolita). În conjunctura ivită, potrivit regulilor jocului geopolitic, Curtea de la Sankt Petersburg a identificat în Prusia aliatul capabil să o ajute să-și consolideze pozițiile și să-și extindă influența în Polonia. Berlinul era, la rîndul său, direct interesat de o alianță cu Rusia, deschizîndu-se astfel perspectiva obținerii Prusiei Regale, regiune ce asigura continuitatea teritorială între Prusia de Est și restul posesiunilor Casei de Hohenzollern. Prin urmare, fără incidente majore, Seimul polonez l-a proclamat
rege pe Stanislaw Poniatowski.
Revolta confederaților și pretextul de la Balta și Dubăsari
O bună perioadă de timp, Franța, Austria, Spania și Saxonia au refuzat să recunoască valabilitatea alegerilor. Curînd însă, speranțele Ecaterinei a II-a legate de deplina loialitate a lui Stanislaw Poniatowski s-au spulberat. Regele polonez s-a manifestat impetuos și cu vehemență în apărarea drepturilor inalienabile ale țării sale, intervenind hotărît în toate sferele de activitate statală și refuzînd orice compromis în fața unor primejdii naționale.
Acțiunile sale ferme reprezentau, în viziunea Curții de la Sankt Petersburg, o amenințare iminentă la adresa intereselor expansioniste ale Rusiei. În noile circumstanțe create, imperiul a început să exercite presiuni asupra suveranului care îi înșelase așteptările. Avînd puncte de reper geopolitice concrete, împărăteasa a utilizat cu abilitate chestiunea disidenților religioși.
Sub patronaj rus au fost organizate confederații locale care, în cazul încălcării drepturilor lor legitime, urmau să solicite oficial ajutorul Sankt Petersburgului. Așa-numitul „Seim al lui Repnin” (1767–1768) a confirmat „Legile cardinale” ce garantau libertățile tradiționale ale aristocrației poloneze și a proclamat egalitatea în drepturi a ortodocșilor și protestanților cu majoritatea catolică.
Exponenții forțelor conservatoare, instigați de nunțiul papal, au refuzat să recunoască postulatele menționate și au constituit confederația militară de la Bar. S-a declanșat astfel un sîngeros război civil, care a atras intervenția puterilor vecine și a condus, în final, la prima împărțire a Poloniei din 1772. Forțele militare ruse au intervenit prompt împotriva confederaților de la Bar. Imperiul Otoman, la rîndul său, instigat puternic de diplomația din Austria și Franța, s-a implicat activ în conflictul polonez. Drept răspuns la somațiile Porții, diplomatul rus Alexei Obreskov dăduse inițial asigurări că, după restabilirea ordinii, Rusia își va retrage trupele din Polonia în termen de cîteva săptămîni.
Totuși, combinațiile subtile ale diplomaților francezi au determinat Imperiul Otoman să declare război Rusiei. Drept pretext oficial a servit un incident grav de frontieră în care trupele regulate ruse nu au fost implicate direct: un detașament de cazaci, urmărind detașamentele inamice ale confederaților, a încălcat regimul de graniță și a pătruns pe teritoriu otoman, devastînd orașul Balta, aflat sub jurisdicția Hanatului Crimeii.
Ulterior, violențele s-au extins și asupra tîrgului Dubăsari, unde se refugiaseră apărătorii turco-tătari din Balta. Ca reacție la imixtiunea respectivă, Poarta l-a arestat pe diplomatul Obreskov, împreună cu întregul personal al Ambasadei, întemnițîndu-i în fortăreața Șapte Turnuri (Yedikule). Prin urmare, la 28 septembrie 1768, Turcia a declarat oficial război Rusiei.
Evoluția evenimentelor din Polonia și de la frontiera otomană demonstrează modul în care disputele interne ale unui stat slab pot fi exploatate pentru a declanșa reconfigurări teritoriale majore. „Sistemul Nordic”, conceput inițial ca o barieră diplomatică, s-a prăbușit în momentul în care interesele particulare ale Rusiei și Prusiei au impus dezmembrarea parțială a Poloniei. Incidentul de la Balta și Dubăsari, deși provocat de trupe neregulate, a funcționat ca detonatorul perfect, transformînd o criză regională într-un război de proporții în bazinul Mării Negre. Confruntarea diplomatică s-a mutat definitiv pe cîmpul de bătălie, deschizînd
calea realizării practice a planurilor meridionale.
(va urma)
