Subiectul VIII. Proiectul israelit și utopia Troii. Bilanțul metodologic al unui miraj imperial
Ultimele faze ale duelului epistolar dintre Voltaire și Ecaterina a II-a scot la iveală o trecere bruscă de la extazul geopolitic radical la pragmatismul impus de realitățile din teren. În timp ce filosoful continua să redeseneze frontierele Orientului din biroul său, proiectând renașteri de civilizații antice și mutări utopice de populații, realitatea tratatelor de pace a fixat granițe mult mai pământene. Confruntarea finală dintre fantezia iluministă și interesele de stat oferă cheia de boltă pentru înțelegerea modului în care s-a încheiat una dintre cele mai răsunătoare etape ale planificării meridionale.
Extazul geopolitic și redesenarea Orientului Mijlociu
Cu o putere neobișnuită, obsesia Constantinopolului a pus stăpânire pe toate gândurile lui Voltaire: „…Deseori intram în controverse cu el [fostul vizir otoman] și niciodată nu i-am cedat; mereu i-am dat de înțeles că vă voi rămâne pe deplin fidel, că Dumneavoastră veți fi triumfătoare, iar Mustafa al lui nu este nimic mai mult decât un bou gras care poartă numele de sultan. Disputele menționate totuși nu au diminuat atitudinea sa favorabilă față de mine, pe care mi-a demonstrat-o necontenit; iar astăzi, în nefericirea sa, mă simt și mai legat de el, deoarece devin cu atât mai ecaterinian în fața celor care sunt atât de lipsiți de minte încât pot fi mustafini… Toată imaginația mea este captată astăzi doar de aceleași realități: Dunărea, Marea Neagră, Adrianopol, Arhipelagul și figura lui Mustafa, cum stă în harem alături de eunucul său negru” (4,151).
Decepționat de grecii care preferau jaful în detrimentul luptei pentru libertate, așa cu îi descrisese Ecaterina a II-a în scrisori, Voltaire declară categoric că nu mai dorește să audă de ei și că ar desconsidera până și Biserica Greacă dacă în fruntea instituției nu s-ar afla chiar împărăteasa Rusiei.
Ulterior, Voltaire lansează un nou și inedit plan geopolitic – proiectul israelit: „Implor, Alteța Voastră Imperială! Dacă întrețineți o corespondență neîntreruptă cu Ali Bey, să mă încredințați protecției sale. Vreau să îi cer o mică favoare: anume ca el să rezidească Templul din Ierusalim și să îi cheme acolo pe toți evreii, care îi vor achita dări substanțiale, iar el să fie proclamat un mare sultan. Eu, de asemenea, doresc ca el să stăpânească Siria până la Alep, iar restul regiunilor, de la Alep și până la Dunăre, să vă aparțină Vouă… Mie îmi șoptește la ureche un demon binevoitor că voi, cu o mână, veți umili mândria otomană, iar cu cealaltă îi veți împăca pe polonezi… Fără nici o exagerare, sunteți deasupra tuturor în întreaga lume” (4,151).
„…Dacă veți dori să continuați cuceririle voastre, le veți extinde acolo unde veți dori, iar dacă veți dori pace, atunci singură o veți dicta. Cât despre mine, mi-aș dori ca Măria Voastră să fie încoronată la Constantinopol”, scria Voltaire (4,71).
Ideea permanentă de renaștere a antichității în „leagănul ei istoric” urma să reprezinte pentru Ecaterina a II-a fundamentul continuității dezvoltării civilizației ruse. Rândurile de mai jos vin să exemplifice concludent credința lui Voltaire în existența unor perspective nebănuite ale Vechiului Bizanț:
„Cei care Vă doresc insuccese vor fi răpuși”, scria el despre monarhii europeni care acordau, într-o măsură sau alta, sprijin Imperiului Otoman. „Este limpede că acești oameni nu doresc să vorbească în limba greacă; deoarece, când veți deveni Suverana Constantinopolului, veți fonda imediat Academia Greacă de Arte Frumoase. În cinstea Voastră se vor scrie »Ecateriniade«, artiști de talia lui Fidias vor acoperi pământul cu efigiile Voastre, iar căderea Imperiului Otoman va fi proslăvită în elenă. Atena va deveni una dintre capitalele Voastre, limba greacă va fi universală, iar toți negustorii din Marea Egee vor solicita pașapoarte grecești de la Măria Voastră” (4,71).
Nu cunoaștem dimensiunile exacte ale decepției lui Voltaire în legătură cu rezultatele concrete ale războiului ruso-turc din 1768–1774, care nu a dus la prăbușirea totală a Porții. Cert este că el rămâne încredințat de iminența unor viitoare confruntări, capabile să distrugă definitiv Imperiul Otoman:
„Oare este adevărat că ați cucerit toată Crimeea? Acum, cel puțin, aveți plăcerea de a stăpâni vechea Tauridă, statul în care preafrumoasa Ifigenia a fost atâta amar de timp preoteasă și din care fratele ei, Oreste, a sustras statuia sacră, în pofida profețiilor oculte. Dar dacă, la ocuparea Chersonisului Tauric, dăruiți pace lui Mustafa, ce va urma atunci cu biata mea Grecie? În ce se va transforma frumoasa patrie a lui Demostene și Sofocle? Eu, cu dragă inimă, le cedez mahomedanilor Ierusalimul. Acești barbari sunt oare creați pentru țara Canaanului? Dar, pentru mine, va fi mereu dureros să văd teatrul atenian transformat în ogor, iar Liceul în grajd.
Eu mi-am adus marea contribuție în cunoașterea acțiunilor lui Ali Bey și m-am bucurat văzând tratativele duse cu Dumneavoastră. Oare chiar vor dispărea toate aceste frumoase visuri? Pentru mine este profund dureros că ați cucerit nimic mai mult decât Moldova, Valahia, Basarabia, țara Sciților, Amazonia și regiunea Medeei. Toate pământurile luate împreună nu fac decât patru sute de mile; cu asemenea mărunțișuri eu nu pot fi satisfăcut! Eu am presupus că veți ordona renașterea Troii și că Alteța Voastră Imperială va binevoi să se plimbe pe apă de-a lungul malurilor Scamandrului. Văd însă că trebuie să-mi temperez dorințele, deoarece până și Voi le limitați pe ale Voastre…
…Dacă Alteța Voastră Imperială va păstra Chersonisul după Dumneavoastră, lucru de care sunt convins, atunci, desigur, veți adăuga la Codul Vostru un nou articol în folosul mahomedanilor care trăiesc în regiunea indicată. Biserica Voastră Grecească, universală și unică adevărată, chiar dacă nu pe mulți îi va converti la credința cea dreaptă, va contribui, în cel mai rău caz, la dezvoltarea unui mare comerț; căci acesta a existat deja cândva între țara Sciților și Grecia. Însuși Apollo i-a dăruit tătarului Abaris o asemenea săgeată care îl transporta dintr-un capăt în altul al universului, după exemplul vrăjitorilor noștri. Dacă aș fi avut o asemenea săgeată, aș fi fost deja la Sankt Petersburg…” (4,19).
Eșuând în misiunea de a cuceri Constantinopolul și a renaște Bizanțul antic, Ecaterina a II-a și-a canalizat eforturile spre crearea propriului Imperiu Grec pe teritoriile de curând achiziționate. Dobândirea Crimeii (a vechii Taurida), înfăptuită
cu succes în anul 1783, a avut un impact puternic asupra lumii civilizate europene și a confirmat creșterea puterii Imperiului Rus în bazinul Mării Negre. Dobândirea peninsulei poseda profunde conotații simbolice: ca o frescă vie a lumii antice, ea exemplifica revenirea la izvoarele continuității ruso-grecești, care servea drept motivație supremă ambițioaselor planuri geopolitice ale suveranei.
În pasiunea contemplării unui spectacol politic unic, elita rusă înțelegea perfect că faptul împlinit făcea parte dintr-un concept de proporții mult mai mari. „Proiectul Grecesc” a devenit un factor prezent în toate activitățile de la Curte. Nepotul Ecaterinei al II-a, născut la 8 mai 1779, a fost botezat Constantin – nume atestat pentru prima oară printre membrii familiei imperiale.
El urma să fie împăratul Constantinopolului, cu obligația de a nu avea niciodată pretenții la Tronul Rusiei. Marele Principe Constantin Pavlovici a fost prevăzut ca o proiecție a lui Constantin cel Mare. În cinstea nașterii, a fost emisă o monedă specială pe care erau gravate două personaje antice cu un prunc în mâini, Catedrala Sfânta Sofia și Marea Neagră, deasupra căreia lumina o stea. Doica lui Constantin a fost o grecoaică, principele era educat împreună cu copii nativi eleni, dascălii săi erau greci, iar studiile se făceau în limba greacă. Devenise o modă tot ce era grecesc, de la obiecte sau haine până la instituirea la Sankt Petersburg a Corpului de cadeți greci.
Prințul Grigori Potemkin, pledantul din oficiu al planului, a reformat Crimeia după modelul cerut, înființând orașe și înfăptuind o adevărată revoluție în toponimia locurilor. Apogeul noilor zidiri a fost fondarea, în anul 1784, a orașului Ekaterinoslav, prevăzut a fi viitoarea capitală de sud a imperiului, un oraș de tip antic în stil roman și grec. Maica ctitoră a fost Ecaterina, cea care a pus prima piatră de temelie, iar tatăl fondator a fost împăratul Austriei, Iosif al II-lea, care a declarat: „Eu am pus cea de-a doua piatră și ultima.” Cea de-a treia piatră a fost pusă de către cneazul Potemkin.
Întemeierea noului Herson ca o renaștere simbolică a Hersonesului antic, obținerea Oceacovului și a întregii regiuni dintre Bug și Nistru au adus proiectul grecesc către un deznodământ concret. În punctul dat, făcându-se bilanțul celor realizate, unii istorici consideră că încercările ulterioare de cucerire a Constantinopolului își pierduseră sensul, evocând fabula Vulpea și strugurii a lui La Fontaine.
Visurile Ecaterinei în mare parte s-au realizat într-o manieră proprie: Rusia își crease o Grecie de fațadă, cu propriul Constantinopol. Războaiele ruso-turce, succesele militarilor și impunerea flotei ruse pe valurile Mării Negre formează apoteoza epocii ecateriniene. Contribuția suveranei în extinderea teritoriilor a fost de primă însemnătate, realizându-se o realitate organică în cadrul unor hotare delimitate și consfințite prin tratate. Astfel, Voltaire, prin daruri verbale abil exploatate, a realizat o acțiune fundamentală: aceea de a sprijini simbolic desprinderea Rusiei din ecuația pur vest-europeană și implicarea ei în proiecte himerice menite să îi consume resursele în mirajul Orientului.
Ceea ce ne interesează astăzi este tocmai permanența ideilor geopolitice care modelează lumea trecută și prezentă: popoare, națiuni, state și identități. În datoria noastră de a exprima adevărul într-o epocă a reconfigurărilor strategice, așezăm la temelia oricărei judecăți argumentul temeinic și rigurozitatea logică – singurele
repere care nu ne lasă pradă euforiei invenției istorice.
Studiul de față demonstrează că marile proiecte geostrategice supraviețuiesc autorilor lor prin amprenta pe care o lasă asupra realităților teritoriale și culturale. Chersonisul Tauric, Ekaterinoslavul sau noul Herson nu au rămas doar simple denumiri pe o hartă imperială, ci mărturii ale modului în care o utopie filosofică, orchestrată din umbră de păpușarii Epocii Luminilor, a putut fi transformată într-un
program politic durabil. Pentru spațiul de la nord de Dunăre, pendularea dintre proiecte tampon precum „Dacia” și realitatea duplicitară a marilor Curți europene rămâne o lecție aspră despre prețul pe care statele mici îl plătesc în jocurile de culise ale istoriei, o istorie care, dincolo de măști și epoci, își repetă neîncetat aceleași piese fundamentale.
Bibliografie:
1. Ion Jarcuțchi, Vlad Mischevca, Pacea de la București, Chișinău, 2015.
2. Сборник императорского русского исторического общества. СПб., 1878,
Т. 51.
3. Переписка российской императрицы Екатерины II и господина
Вольтера. Ч. 1. М., 1803
4. Переписка российской императрицы Екатерины II и господина
Вольтера. Ч. 2. М., 1805
5. Официальный сайт журнала «Известия Самарского научного центра
Российской академии наук» (РАН). URL:
http://www.ssc.smr.ru/izvestiya.shtml
6. Бильбасов В. А. История Екатерины Второй. Берлин
