A trăit o viață întreagă în mijlocul unui imperiu care îl tolera, dar nu îl iubea. A acumulat o avere colosală prin muncă, minte și sacrificiu. Și când a murit, a lăsat-o toată, absolut toată, unui popor pe care nu l-a uitat nicio clipă, deși acel popor trăia înghesuit la marginea lumii civilizate, fără școli, fără avocați, fără viitor. Îl cheamă Emanoil Gojdu. Și probabil că nu știi cine este. Ceea ce spune totul despre cum am ajuns să fim ce suntem azi.
Omul din granița imperiului
Emanoil Gojdu s-a născut la 9 februarie 1802 în Oradea, într-o familie de negustori români greco-ortodocși din Transilvania. Tatăl său, Manole Gojdu, era un om gospodar, dar lumea în care s-a născut fiul său era una în care a fi român însemna, aproape prin definiție, a fi inferior. Imperiul Habsburgic tolera populația română din Transilvania ca pe o masă de contribuabili și soldați, utilă, dar nu demnă de ascensiune. Nobilimea maghiară domina provincia cu o fermitate de stâncă. Limba română era vorbită în sate și în biserici, nu în tribunale sau în cancelarii.
Tânărul Emanoil a văzut toate acestea cu ochii larg deschiși. A înțeles de timpuriu că singura armă cu adevărat eficientă împotriva acestei inegalități structurale nu era sabia, ci cartea. Și mai ales banii. Dreptul și finanțele. Instrumentele prin care funcționau imperiile.
A studiat dreptul la Budapesta, Pesta, cum se numea pe atunci, și a devenit avocat. Dar nu un avocat oarecare. Emanoil Gojdu a ajuns unul dintre cei mai respectați juriști din întregul Regat al Ungariei, recunoscut chiar de elita maghiară pentru claritatea minții sale, pentru rigoarea argumentelor și pentru o integritate pe care adversarii înșiși o admirau, chiar dacă nu o recunoșteau cu voce tare.
Avocatul care a refuzat să uite de unde vine
Succesul lui Gojdu în Pesta ar fi putut să îl transforme și pe mulți alții, în locul lui, i-ar fi transformat într-un om al sistemului. Un român asimilat, care vorbea ungurește acasă, care uita de sat și de biserică și de neamul lui. Imperiul Habsburgic știa să facă asta cu elitele provinciale: le absorb, le onorează, le cooptează, iar ele, lent, devin altceva.
Gojdu a refuzat cu o obstinație discretă, dar de neclintit. A rămas grec-ortodox într-o lume în care greco-catolicii și catolicii țineau frâiele. A continuat să se declare român. A frecventat cercurile românești din Pesta, a susținut financiar publicații și instituții ale comunității. A fost unul dintre fondatorii Societății pentru Fond de Teatru Român și un susținător constant al ASTREI, Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, acea extraordinară instituție care a funcționat ca un bastion cultural al românismului în inima imperiului.
Nu era un revoluționar romantic. Nu a ieșit în stradă cu torțe. Era mai inteligent decât atât. Înțelegea că sistemele se schimbă din interior sau prin presiune economică, nu prin gesturi eroice care se termină cu capul pe eșafod. Și-a folosit poziția, influența și, mai ales, averea care creștea an după an, pentru a construi în tăcere.
Revoluția de la 1848 și proba de foc
Anul 1848 a cutremurat Europa ca un seism. La Blaj, pe Câmpia Libertății, sute de mii de români s-au adunat în luna mai sub cerul deschis și au strigat că vor să existe ca popor. Avram Iancu își conducea moții prin Munții Apuseni. Sângele curgea pe văi și pe drumuri de munte.
Emanoil Gojdu se afla la Pesta în acei ani de furtună. Poziția lui era delicată, era un om al legii, recunoscut de autoritățile imperiale, dar cu inima la Blaj. A navigat cu prudență prin acele ape tulburi, fără să își trădeze convingerile și fără să se expună în mod sinucigaș. Nu a devenit un erou al baricadelor, nici nu era în natura lui să fie. Dar nici nu a abandonat cauza românească. A continuat să protejeze, prin mijloace juridice și financiare, interesele comunității sale.
După stingerea revoluției, în climatul de represiune care a urmat, Gojdu a înțeles și mai limpede un lucru: popoarele fără bani și fără oameni educați sunt popoare condamnate să repete aceleași înfrângeri la nesfârșit. Cauza nu era lipsa de curaj, românii demonstraseră curaj din plin în 1848. Cauza era lipsa instrumentelor: școli, avocați, medici, profesori, oameni care să poată sta față în față cu statul și să îi vorbească în propria lui limbă.
Fortuna
Pe parcursul deceniilor de activitate juridică în Pesta, Emanoil Gojdu a acumulat o avere considerabilă. Proprietăți imobiliare, investiții, economii. Nu s-a îmbogățit prin metode dubioase, averea lui era produsul direct al muncii și al inteligenței sale juridice. Nu a avut copii. Nu a avut urmași direcți care să reclame această avere. Și, pe măsură ce anii treceau și sănătatea i se șubrezea, s-a gândit tot mai serios la ce va face cu tot ce a agonisit.
Răspunsul a venit sub forma unui testament care a intrat în istoria românilor transilvăneni ca unul dintre cele mai importante documente din secolul al XIX-lea.
Testamentul
Emanoil Gojdu a murit la 3 noiembrie 1870, la Budapesta, la vârsta de 68 de ani. Prin testamentul său, a lăsat întreaga avere, evaluată la sume considerabile pentru epoca respectivă, constând mai ales din proprietăți imobiliare în Budapesta, pentru constituirea unei fundații cu un singur scop precis și neclintit: acordarea de burse tinerilor români greco-ortodocși din Ungaria și Transilvania, pentru a-și putea face studii superioare.
Nu a lăsat banii unei biserici. Nu a lăsat banii unui partid politic. Nu a lăsat banii unui monument sau unui palat cu numele lui. A lăsat totul unor tineri anonimi, necunoscuți, care nu se născuseră încă, dar care aveau să aibă nevoie de o șansă. A văzut dincolo de el însuși, dincolo de generația lui, spre un viitor pe care nu îl va apuca să îl vadă.
Fundația Gojdu, administrată de Episcopia Greco-Ortodoxă din Arad, a funcționat și a oferit burse timp de decenii. Sute de tineri români au putut studia medicina, dreptul, ingineria, pedagogia, datorită acestor fonduri. Unii dintre ei au devenit pilonii clasei intelectuale românești din Transilvania care a pregătit, generație după generație, Marea Unire din 1918. Gojdu nu a trăit să vadă acea zi. Dar mâna lui a modelat-o din umbră.
Hoția
Aici începe partea care îți taie respirația. După destrămarea Imperiului Austro-Ungar în 1918 și formarea României Mari, fondurile Fundației Gojdu, imobilele din Budapesta care generau veniturile pentru burse, au rămas pe teritoriul Ungariei. Negocierile dintre România și Ungaria pentru reglementarea acestui patrimoniu au tărăgănat ani de zile, decenii, iar fondurile au rămas blocate, administrate de autoritățile maghiare.
După instaurarea regimurilor comuniste în ambele țări, chestiunea a fost îngropată complet. Proprietățile au intrat în patrimoniul statului ungar. Fundația a încetat practic să funcționeze. Nimeni nu a insistat. Nimeni nu a luptat suficient de tare. Și averea pe care un om o destinase cu ultimele puteri ale vieții sale pentru a educa generații de tineri români a dispărut în aparatul birocratic al unui stat care nu se simțea obligat să onoreze voința unui mort.
După 1989, România și Ungaria au purtat negocieri lungi și complicate pentru restituirea sau compensarea patrimoniului Gojdu. Conform documentelor publice și declarațiilor oficiale, procesul a fost marcat de întârzieri, compromisuri și, în final, o rezoluție care mulți istorici și oameni ai culturii române au considerat-o insuficientă față de valoarea reală a patrimoniului și față de intenția testatorului. Proprietățile originale nu au fost restituite în natura lor. O parte din sumele de compensare negociate au mers spre un fond cultural comun româno-maghiar, un gest diplomatic, poate, dar departe de voința explicită a lui Emanoil Gojdu.
Numele pe care nu îl știm
Există o ironie dureroasă în povestea lui Gojdu. El a ales să dea, nu să primească recunoaștere. Nu s-a bătut în piept. Nu a ridicat statui cu propriul chip. A semnat un testament și a murit liniștit, crezând că mecanismul pe care l-a pus în mișcare va funcționa. Și a funcționat un timp.
Dar azi, dacă întrebi pe stradă în orice oraș din România cine a fost Emanoil Gojdu, nouă din zece oameni vor ridica din umeri. Poate că unii știu că există o stradă sau o piață cu acest nume undeva. Poate că unii au auzit vag de o fundație. Dar omul, avocat, mecena, vizionar, român care a iubit cu bani și cu fapte, nu cu vorbe, este aproape necunoscut.
Între timp, în Budapesta, curtea interioară spectaculoasă a complexului Gozsdu Udvar, construită pe proprietăți care odinioară aparțineau fondului Gojdu, a devenit unul dintre cele mai la modă locuri de distracție ale capitalei ungare, plin de baruri, restaurante și turiști. Numele, deformat ușor în maghiară, este acolo. Omul din spatele lui mai puțin.
Moștenirea
Să nu uităm ce a produs această fundație cât a funcționat. Istoricii estimează că sute de tineri români din Transilvania au beneficiat de bursele Gojdu în deceniile de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Mulți dintre ei au format acea pătură intelectuală transilvăneană care a redactat memorandumuri, a negociat tratate, a format școli și universități, a pregătit infrastructura umană a Marii Uniri. Există o linie invizibilă, dar reală, care leagă testamentul unui avocat mort în 1870 de ziua de 1 Decembrie 1918.
Aceasta este puterea pe care Gojdu o înțelesese: nu discursurile, nu revoluțiile, nu sângele, ci educația. Un popor educat nu poate fi subjugat la nesfârșit. Un popor cu avocați, medici și profesori poate să stea drept în fața oricărui imperiu și să spună: suntem aici, existăm, contăm. Gojdu a crezut în asta cu atâta convingere, încât a pus toată averea lui pe masă ca să dovedească.
Reflecție
Trăim într-o epocă în care vorbim mult despre identitate, despre sacrificiu, despre oamenii care au construit România. Aducem flori la statui și postăm pe rețelele sociale de Ziua Națională. Dar Emanoil Gojdu ne pune în față o întrebare incomodă: câți dintre noi suntem dispuși să dăm cu adevărat, nu pentru propria glorie, nu pentru un monument cu numele nostru, ci pentru niște oameni pe care nu îi vom cunoaște niciodată, care se vor naște după moartea noastră, și care poate nici nu vor ști că existăm? Gojdu a făcut exact asta. A trăit modest, a muncit toată viața, a refuzat să uite de unde vine și, la final, a semnat un act prin care a spus: tot ce am, îl las vouă, voi, copiii care veți veni. El nu a cerut nimic în schimb. Nici măcar amintirea. Și tocmai de aceea merită s-o păstrăm noi.
Surse: Cornelia Bodea, ”Lupta românilor pentru unitatea națională 1834-1849”, Editura Academiei RSR, București, 1967; Teodor Pavel, ”Emanoil Gojdu (1802-1870)”, studiu publicat în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj-Napoca; Fundația Culturală Română, documente privind negocierile româno-ungare pentru patrimoniul Gojdu, arhivă publică post-1989; Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan (coord.), ”Transilvania în epocile modernă și contemporană”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
