III. Ultima stareță, Valea Călugăriței și pietrele care au rămas
După secole de existență și dezvoltare, destinul Mănăstirii Ețcani avea să se schimbe odată cu încorporarea Bucovinei în Imperiul Habsburgic. În anul 1773, autoritățile austriece au desființat mănăstirea. Un document din 1775 păstrează numele ultimei starețe: maica Ierofteea. Rămâne însă o întrebare: ce s-a întâmplat cu celelalte călugărițe? În istoriografie, se presupune că unele dintre ele s-ar fi refugiat la mănăstirea de maici din Pătrăuți, aflată în apropiere.
Memoria locală păstrează însă o urmă aparte. În Mitocul Dragomirnei, există o vale căreia oamenii îi spun până astăzi Valea Călugăriței. Bătrânii locului povesteau că, atunci când erau copii, în acea vale trăia o călugăriță foarte bătrână. Din când în când, venea în sat, pe la casele gospodarilor, iar aceștia o miluiau cu ce aveau. În vale își avea o mică chilie, unde își petrecea zilele. De la ea, spune tradiția locală, valea și-ar fi primit numele. Localnicii afirmau că acea călugăriță era una dintre monahiile de la Ețcani, poate chiar una dintre ultimele care au rămas în această regiune după desființarea mănăstirii. Nu putem transforma această tradiție într-o certitudine documentară. Ea rămâne însă o mărturie a felului în care memoria unei comunități a păstrat urma mănăstirii și după dispariția ei.
La începutul secolului XX, pe una dintre colinele Ețcanilor se mai ridica încă biserica mănăstirii, construită în 1639 de Nazaria și Anghelina. Timpul își lăsase amprenta asupra ei. Culorile se șterseseră, tencuiala căzuse, iar zidurile erau străbătute de fisuri. Cu toate acestea, importanța monumentului a atras atenția unor teologi și cercetători ai timpului, între care Episcopul Melchisedec și dr. Eugen Kozak. În pronaosul bisericii au fost descoperite două pietre funerare. Una avea inscripția în limba greacă. Cealaltă, în slavonă. Pe prima se putea citi: „Pomenește Doamne cu sfinții sufletul robului tău Ioan, fiul lui Manuil Murati din Roma. A răposat și s-a înmormântat în timpul domniei lui Io Bogdan Voevod, în anul 7018 (1510), August 13”. Cea de-a doua piatră amintea de Muratko, trecut la veșnica odihnă în anul 1511. Au mai fost atestate și alte pietre funerare, din 1519, 1525 și din alți ani.
Astăzi, aceste pietre reprezintă mărturii de o valoare deosebită. Ele sunt printre puținele dovezi care mai păstrează memoria locului unde s-a aflat cândva Mănăstirea
Ețcani. Mănăstirea nu mai există. Comunitatea ei s-a risipit. Picturile au dispărut. Biserica a fost supusă degradării timpului. Dar pietrele au rămas. Și tocmai ele s-au dovedit a fi cele mai rezistente în fața uitării. Istoria Mănăstirii Ețcani, privită în ansamblul celor 325 de ani de activitate, face parte din istoria valorilor național-creștine ale Moldovei. Documentele ne permit să urmărim existența ei, de la privilegiile acordate în veacul al XV-lea până la dezvoltarea din timpul lui Vasile Lupu și, în cele din urmă, până la desființarea sa de către autoritățile austriece.
Dar dincolo de documente rămâne memoria unui loc. Rămâne numele Ețco. Rămâne legenda întâlnirii sale cu oamenii lui Dragoș. Rămâne numele Ețcani. Rămâne mănăstirea. Rămân starețele și călugărițele despre care documentele ne spun atât de puțin și care, tocmai de aceea, ne stârnesc curiozitatea. Rămân oamenii care au locuit în slobozia mănăstirii, au lucrat pământul, au făcut negoț și meșteșuguri. Rămân domnii care, vreme de secole, au confirmat privilegiile vechi. Rămâne și moara pentru care două mănăstiri au ajuns în conflict și care a făcut ca documente uitate să fie readuse în atenție. Și, în cele din urmă, rămân pietrele funerare. Ele nu mai pot povesti tot ceea ce s-a întâmplat aici. Dar pot confirma că acea lume a existat.
Poate că aceasta este adevărata semnificație a istoriei Mănăstirii Ețcani: ea ne readuce în fața unei lumi care, deși a dispărut, nu a fost cu totul uitată. O lume în care credința, munca, proprietatea, negoțul, autoritatea domnească și viața monahală se întâlneau în jurul unui lăcaș de cult. O lume care a trecut prin secole și care astăzi mai poate fi reconstituită din câteva documente, câteva nume și câteva pietre. Iar aceste mărturii ne obligă să privim cu mai multă atenție trecutul. Pentru că istoria unui loc nu încetează în clipa în care dispar zidurile sale. Uneori, ea continuă să existe în documente. Alteori, în memoria oamenilor. Și, uneori, într-un simplu nume rămas pe hartă. Ețcani.
