Cu luciditate, mi-am analizat mai multe variante de traiectorii ale vieții mele dacă dictatorul Nicolae Ceaușescu nu ar fi fost eliminat de către propria-i Securitate, iar asta în umbra noastră, a celor tineri care credeam că chiar facem o revoluție, nicidecum că eram o umbrelă protectoare pentru cei care au executat o lovitură de Stat pentru a-l elimina pe dictatorul comunist. Personal, am înțeles încă de pe la orele 14,00 sau 15,00 (că nu mă uitam la ceas, așa cum alții ”mai programați” o făceau, după cum am constatat mai tîrziu) că eram figurant la o lovitură de Stat, iar despre asta am mai scris.
Trec peste ziua de 21 Decembrie 1989, cînd am ieșit la proteste în fața Comitetului Central al PCR din București, oprindu-mă la ziua de 22 Decembrie, după fuga dictatorului, cînd, printre alții, am pătruns și eu în Comitetul Central din care Ceaușescu fugise de pe acoperiș, cu elicopterul.În haosul de acolo, crezînd naiv că aveam alături adevărați revoluționari, adică români profunzi, am strigat că este momentul să cerem revenirea pe Tron a Regelui Mihai. Instantaneu, lîngă mine și-a făcut apariția ”revoluționarul” Dan Iosif, un fost bișnițar și golan, devenit mai apoi senator credincios al criminalului Ion Iliescu, care mi-a pus un pistol la cap și mi-a spus: ”Taci, să moară mama, că te împușc, că nu știi ce este aici!”. Atunci am înțeles ce era acolo, drept pentru care a ieșit din Comitetul Central, i-a predat unui militar arma pe care o aveam, care-mi fusese dată de un alt militar din pricini pe care nu le cunosc, și am ieșit afară, în mijlocul protestatarilor împotriva lui Iliescu, și am trecut la ”Jos Iliescu” definitiv, eu fiind monarhist și apropiat Seniorului Corneliu Coposu și Ion Rațiu.
După această prea lungă introducere, revin la variante de traiectorii ale vieții mele dacă dictatorul Nicolae Ceaușescu nu ar fi fost eliminat de către propria-i Securitate. Pînă în Decembrie 1989, din perspective financiare, trăiam bine. Aveam bani din belșug. Mai mulți prieteni de-ai mei, regizori de filme și operatori, îmi ofereau destule roluri în filme la comandă, realizate de Studiourile Buftea și Sahia Film, din care, în funcție de durata filmării și dimensiunii rolurilor, retribuția legală era între 1000 și 3000 de lei. Aveam bani lunar căcălău, ca să mă exprim mai ”academic”. După 1980, în București era o criză teribilă de alimente, dar mă descurcam de minune deoarece aveam bani și relații și, deci, nu duceam, sub acest aspect, lipsă de nimic. Aveam, material și financiar, de toate, însă eu visam la o libertate și la o democrație ca-n Vest.
Ce s-a întîmplat, mai apoi, cu scîrnăvia de democrație ”implementată” de către criminalul Ion Iliescu…, vedeți și astăzi, cum a vomitat acest asasin pe România, iar despre ce se întîmplă acum scriam, anticipativ, încă de acum 35 de ani!
Cu toate aceste, fiind, în acele vremuri, un om cu ceva lecturi, anticomunist și regalist, îmi pregătisem, în 1989, două variante de a fugi din România. Întîi, am încercat prin agenția de turism ONT, unde am plasat șpagă din belșug la funcționarii de acolo, ca să-mi rezerve o excursie într-una din Țările vestice. Naiv fiind, nu îmi imaginam că toate filialele ONT erau ticsite de securiști. Neavînd succes, am contactat doi tipi, unul din Mehedinți și pe unul din Tîrgul Mureș, ca să fug din Țară ori prin fosta Jugoslavie, ori prin Ungaria.
Polițiștii sîrbi de la frontieră erau cei mai nemiloși – ori te împușcau pe fîșia de frontieră, ori, în cele mai fericite situații, te capturau și te extrădau în România. Circula, pe atunci, zvonul că pentru fiecare român care avea tentativă de trecere frauduloasă a frontierei cu Jugoslavia și era prins și predat românilor, autoritățile comuniste române ofereau sîrbilor o tonă de sare la schimb. Atît prețuiam noi cei care voiam să fugim din iadul comunist al lui Ceaușescu!
Firește că eram dispus, asumîndu-mi toate riscurile, să accept și varianta frontierei cu Jugoslavia, chiar dacă o fostă prietenă de-a mea din adolescență, regretata Cristina Țopescu, a fost prinsă și a făcut 6 luni de pușcărie, fiind eliberată după Decembrie 1989. Așteptîndu-mi una dintre variante de fugă din România, m-a prin Revoluția noastră, a tinerilor, din Decembrie 1989, în care am fost carne de tun pentru securiștii lui Ceaușescu, care au dat o lovitură de Stat folosindu-ne de noi, fraierii romantici.
Dacă nu venea Decembrie 1989, alegînd varianta Jugoslavia, care era mai iminentă, fie reușeam să fug în Occident, fie eram împușcat de sîrbi pe fîșia de frontieră, fie eram prins și predat autorităților românești. În această ultimă ipostază, aș fi fost aruncat în pușcărie, așa cum a fost zvîrlită Cristina Țopescu, fata marelui comentator sportiv și intelectual Cristian Țopescu.
Cu certitudine, cunoscîdu-mă bine, nu aș fi suportat umilințele și torturile din temnițele comuniste ale lui Ceaușescu, iar asta și pentru că nu mă pot compara cu unii celebrii și respectabili deținuți politici care au rezistat în pușcăriile comuniste datorită credinței într-un Dumnezeu imaginabil de către ei, și m-aș fi sinucis, deoarece sunt sigur că Acolo nu mai simt nimic întrucît nu există un Acolo! Am citit destule la viața mea pentru a mai crede într-un Acolo! Tocmai acest Acolo nu i l-am înțeles niciodată eruditului Socrate al României Petre Țuțea!
