Citeam la un moment dat, acum câțiva ani, pe pagina Patriarhiei Române, că istoria educației și învățământului din România se leagă inexorabil de istoria bisericii ortodoxe române. Domnule, cu toată sinceritatea o spun, nu am cum să neg acest adevăr! Este una dintre puținele afirmații cu care sunt de acord în proporție de o mie la sută cu Patriarhia. Și știți de ce? Pentru că e suficient să vă uitați pe cifre, date și statistici. Statistici care spun că la începutul de secol al XIX-lea, în Țara Românească și Moldova, nivelul de analfabetism al populației tindea spre 100%. Și nu e ca și cum căzuse brusc. Așa fusese dintotdeauna!!! Așa a fost ținută o populație întreagă în întuneric chiar de organizația care se bate azi cu crucea de aur în piept că a școlit-o și că a păstrat aprinsă flacăra identității naționale.
În realitate, marile realizări ale bisericii în materie de alfabetizare și educare a populației au fost egale cu alea pe care aceeași biserică ortodoxă le-a adus la cucerirea spațiului cosmic, adică zero. Micile inițiative ale vreunui domnitor idealist de a școli copiii de țărani sfârșeau mai rapid decât și-ar fi luat o karată în bot de la Bruce Lee, dar cu aceleași onomatopee. Hii… iaaaa!!! Asta fie la inițiativele boierești, fie sub uneltirile bisericii…, dar, de cele mai multe ori, sub amândouă, căci clanurile boierești locale dădeau și una și alta. Mândria patriotică și sentimentul național au fost promovate cu ardoare de către biserică, în sensul că reușise să îi depășească cu brio pe turci, tătari și lăcuste la jupuirea cu precizie chirurgicală chiar și a ultimei piei de pe țăran și de pe scheletul vacii din bătătură. Iată un domeniu în care putem fi mândri că nu i-a depășit nimeni.
Călătorii străini care au lăsat câteva rânduri scrise despre ce vedeau pe la noi sunt elocvente și, mult mai grav, dureros de actuale. „Învățătura lor teologică se reduce la superstiții și credințe îndoielnice” (Raincevici 1788), „Orice fel de cultură științifică le este atât de străină” (Lionardo Panzini 1770), „Înclinația spre studiu și literatură nu e deloc încurajată”(Wilkinson 1820) (aici am citat dintr-un material superb scris de Radu Oltean acum câțiva ani).
Marile noastre academii domnești au fost mai efemere decât credibilitatea lui Nicușor Dan, și au avut la nivel european efectele culturale ale unei molii pârlite accidental pe lampa bibliotecii de la Oxford. În lipsă de altceva mai răsărit, să le notezi în manualele de istorie, insuficient însă pentru a găsi măcar un singur gânditor de Doamne ajută care să fi ieșit de-acolo. În realitate, ele aveau mai mulți paznici decât studenți, plătiți să păzească singurul manual existent, de teama călugărilor înarmați cu făclii și cruci de lemn, porniți să distrugă o astfel de invenție drăcească. Oricum, erau finanțate de domnitori, nicidecum de biserică. Iar astfel de inițiative erau unele elitiste, nu au avut niciodată intenția de a educa masele.
Biserica a avut cu alfabetizarea aceeași legătură pe care Myke Tyson a avut-o cu limba latină în școală. În sensul că, cel mult, ar fi făcut-o KO pe profesoară cu un singur upercut. Dacă biserica ortodoxă a lăsat ceva memorabil în urmă în afară de câteva letopisețe care nu au folosit nimănui la modul real, este damful de vin de buturugă, mirosul de berbecuți arși la proțap și unși cu mujdei de usturoi, râgâielile cu iz de brânză de burduf, aburii de la sărmăluțe în foi de viță, aroma de cafea turcească, tradiția somnului la prânz, precum și a colăceilor de grăsime de pe burtă și ceafă.
„Ticăloșita stare și vrednică de lacrimi a neînvățăturii”, spunea Grigore Ghica, atunci când se referea nu la popor, ci chiar la membrii bisericii. Iacob Stamati, un mare cărturar, originar din Ardeal, critica felul de a se face educație la Academia din Iași: Școala e un loc unde un copil învață doar frica de Dumnezeu și dogmele ortodoxe și nu cum să se facă util patriei” (cât de actual e și citatul ăsta. Mulțumesc din nou Radu Oltean!).
Paradoxal, cei care au încercat să facă o ordine minimală în această lume cu iz de paleolitic au fost fanarioții. Astfel, Vodă Caragea instituia o lega prin care preoții să facă măcar șase luni de școală pentru a învăța să scrie și să citească. Singura lor cunoștință de carte era că învățau pe de rost Sfintele Taine. Cu doi-trei ani de școală, puteai aspira la jobul de patriarh, asta dacă aveai și pilele, ascendența și pungile cu galbeni pregătite, așa cum se întâmplă și azi. E greu să crezi poveștile care descriu preoți care-i învățau carte pe copiii de țărani pe lângă biserici și mănăstiri, pentru că nici ei nu știau carte în marea lor majoritate.
Acolo unde existau astfel de școli, costurile erau uriașe și, în toate cazurile, erau suportate de satul care trimitea o odraslă la școală. De obicei, chiar aia a popii. Nimeni nu făcea caritate. Deși dispunea de terenuri, păduri, vii, cârciumi, hanuri, sate întregi cu oameni și dobitoace, care ar fi putut asigura câteva facultăți de genul Harvard, nu doar un minim de alfabetizare a maselor, biserica nu plătea din buzunar pentru așa ceva. Ea mereu cerșea mila altora. Și de ce ar fi făcut-o? Boierimea nu avea nevoie de oameni educați pentru a munci pământul, iar biserica nu avea nevoie de ei pentru că ar fi început să pună întrebări incomode.
Atunci când Cuza a produs un atac de panică în rândul clerului prin secularizarea averilor mănăstirești, le-a dat popilor și un al doilea croșeu, care aproape i-a adus în pragul numărării de la 1 la 10 în ring. Mai exact, Cuza instituia obligativitatea a patru ani de școală primară. Pentru toată lumea. Asta echivala cu inventarea motorului super-luminic, căci nimeni, niciodată, în vecii vecilor, nu pomenise o așa grozăvie în Țara Românească sau Moldova. Puteți ghici cine a fost cel mai aprig opozant al acestei măsuri? Exaaact, biserica.
Ținuți de când se știau în întuneric și obscurantism, țăranii priveau cu reticență orice formă de educație și refuzau să își dea copiii la școală. A ști să enumeri obiectele din biserică: anafura, prescura, cristelnița, tămâia și paracliserul… (și nu mai știu cum era), părea la vremea aia cam cea mai mare realizare culturală a poporului român și a bisericii deopotrivă. Și totuși, biserica insista să aibă drept de veto asupra noilor cadre didactice, pentru a se asigura că respectă dogma religioasă. După ce avusese o contribuție zero la educarea marilor mase, voia controlul cadrelor didactice. Prin ele, controlul maselor. Știm toți, nu e un secret, biserica ortodoxă a urât dintotdeauna ideea de știință și de iluminare a maselor, dar a iubit masele ușor de controlat în favoarea ei. Cuza face totuși un compromis și acceptă predarea religiei în școală. O greșeală pe care o regretăm amarnic și azi.
Vasile Conta, Ministrul Instrucțiunii, vine apoi la 1881 și încearcă să scoată religia din școli. Reacția clerului e furibundă, iar inițiativa eșuează. La 1894, învățătorii reuniți la Congresul de la Ploiești votează în unanimitate laicizarea învățământului primar. Era evident că tot ce făceau era să alerge cu o ghiulea legată cu lanțul de picior. Nu reușesc nici ei. Spiru Haret, omul care a reformat major învățământul românesc, intră și el într-un conflict dur cu mai marii bisericii. Pe cât de ridicat în slăvi este azi, pe atât de hulit a fost Spiru Haret în timpul vieții de către biserică. Și totuși, deși a făcut enorm pentru învățământul românesc, Spiru Haret nu a reușit nici măcar el să scoată obscurantismul din școli.
A făcut-o comunismul, dar doar pentru o jumătate de secol. În toată perioada asta, școlarizarea preoțimii s-a axat pe studii temeinice la Academia Ștefan Gheorghiu sau la Școala de ofițeri activi de la Băneasa. Cu tresele și stelele ascunse sub sutane, oamenii BOR au inițiat imediat după împușcarea lui Ceaușescu o revenire în forță. E cât se poate de simplu, dați o căutare pe Google „preoți care au colaborat cu Securitatea”, și vă veți îngrozi. Nu doar de ce au făcut, ci mai ales de tupeul arătat după ce au fost deconspirați.
Privită prin această lumină, ardoarea cu care BOR vine azi să țină ore de religie în școli pare, mai degrabă, libidoșenia unui violator beat care, după ce a fost demascat, minte că vrea să ia victima minoră de nevastă. După care, ca să convingă pe toată lumea că intențiile lui sunt onorabile, îi pune mâna pe gură ca să nu țipe și o mângâie cu forța pe creștet, chiar de față cu poliția.
Text preluat
