Se știe că, prin concentrarea anumitor gene în populație, se obține adeseori un efect de adaptare specifică la condițiile vieții dintr-un areal; pe așa cale, de-a lungul evoluției, s-au format un șir de trăsături și adaptări rasiale, care au permis explorarea spațiilor geografice și buna aclimatizare a populațiilor umane. În mod egal, adaptări genetice folositoare apar și la scara etniilor, iar consangvinizarea poate contribui la acest proces.
Să examinăm un exemplu concret. La unele populații din Peninsula Arabică, în special la beduini, practica mariajelor între verii de gradul întâi, când băiatul se căsătorește cu fiica unchiului său, mai exact – cu fiica fratelui tatălui său –, fusese atât de răspândită și de persistentă veacuri la rând, încât a intrigat cercetătorii din diverse discipline, care încercau să rezolve enigma acestei tradiții; potrivit unei ipoteze, mariajele consangvine reprezintă o adaptare evolutivă cu o miză foarte interesantă – datorită circulației genelor în perimetrul aceluiași trib sau clan, la beduini sporește mult frecvența alelelor responsabile pentru asimilarea lactozei din laptele de cămilă. Or, în cazul beduinilor toleranța la lactoză este critic importantă pentru supraviețuire și, dacă prin mariaje între verii apropiați, alelele toleranței la lactoză se transmit la următoarele generații, acest factor compensează alte riscuri genetice și fiziologice asociate inbreedingului [Reilly, 2013].
Să nu uităm, pentru a face o paralelă cu realităţile din lumea animalelor, că numeroase rase de păsări sau mamifere domestice au fost create prin consangvinizare între indivizi strâns înrudiți. De exemplu, analiza ADN-ului mitocondrial a arătat că rasa de șoareci de laborator, utilizați de peste o sută de ani în experimente în diverse centre de cercetare din lume, își are originea dintr-o singură femelă sălbatică [Ferris et al., 1982; Goios et al., 2007]. Porumbeii, chiar și în condiții naturale, preferă să se împerecheze cu parteneri cât mai apropiați genetic [Jacob et al., 2016]. Remarcabil este cazul albatroșilor din specia Diomedea amsterdamensis, la care a fost descoperit un polimorfism genetic de trei ori mai redus decât minimul estimat pentru alte specii de vertebrate. În ciuda acestei varibilități genetice extrem de modeste și demult instalate evolutiv, populația albatroșilor a existat sute de mii de ani și continuă să fie fertilă [Milot et al., 2007].
Uimitori sunt și narvalii, a căror variație genetică e de două-trei ori mai redusă comparativ cu a altor specii de mamifere, însă în pofida diversității genetice foarte limitate, narvalii reușesc să existe bine merci vreme de milioane de ani [Westbury et al., 2019]. Să ne amintim, de asemenea, că toate rasele de câini au fost create cu ajutorul inbreedingului, iar urmaşii care se năşteau sănătoşi se reproduceau cu succes. E adevărat că printre câinii de rasă pură există o incidență ușor mai înaltă a unor boli genetice [Bellumori et al., 2013], însă indivizii afectați de maladii sunt, în general, excluși din procesul de selecție.
Să avem în vedere că și printre homininii arhaici – în populațiile de erectuși, heidelberghensiși, denisovani și neandertalieni – a existat un grad destul de strâns de înrudire. La neandertalienii din întinderile Eurasiei, înrudirea era impusă de condițiile de viață: numărul populației istorice a neandertalienilor era relativ mic, grupurile trăiau în izolare îndelungată, la distanțe geografice mari unele de altele, de aici și inbreedingul intragrupal practicat de ei (cum e cazul populației din peștera Mandrin din Franța sau din peștera Denisova, din Altai). Totodată, s-a constatat că unele populații neandertaliene din Europa (din peșterile El Sidrón din Spania și Vindija din Croația) practicau și încrucișarea intergrupală; și se pare că neandertalienii erau patrilocali, în sensul că femeile erau cele care migrau dintr-un grup în altul pentru formarea unui cuplu în familia bărbatului [Lalueza-Fox et al., 2011; Prüfer et al., 2017; Ríos et al., 2019; Skov et al., 2022; Slimak et al., 2024].
Există opinia că, din cauza inbreedingului, neandertalienii au colapsat demografic și au dispărut ca specie, dar aici trebuie de luat în considerare că principalul factor care, în mod violent sau nonviolent, a contribuit la dispariția speciei Homo neanderthalensis au fost sapienșii veniți din Africa în număr mare; anume competiția inegală cu sapienșii a dus la desființarea populației de neandertalieni. Altfel, în lipsa acelei concurențe acerbe, neandertalienii ar fi supraviețuit (în pofida efectelor negative ale inbreedingului) și ar fi profitat, probabil, de încălzirea climei în Eurasia, pentru a propăși ca specie încă multe-multe milenii înainte.
(va urma)
