Lecția de la Kadesh: De la arta dezinformării la primul tratat de pace al lumii (1). Autor: dr. Diana Ețco
Oricine încearcă să pătrundă în labirintul întunecat și seducător al istorieiorientale, ghidat doar de opulența monumentelor grandioase, comite o eroare deperspectivă fatală și riscă să rămână pentru totdeauna sclavul unei stranii iluziioptice. Timp de secole, egiptologii s-au lăsat furați de o venerație aproape misticăîn fața basoreliefurilor somptuoase de la Luxor și Abu Simbel. Acolo, dăltuit într-opiatră ce părea să sfideze veșnicia, un Ramses al II-lea de proporții gigantice,stăpânit de o furie aproape animalică, căsăpea de unul singur, din carul său deluptă, mii de dușmani îngroziți și măcinați de disperare.
Textul gravat adânc îngranitul trufiei regale, faimosul Poem al lui Pentaur, vibra de un lirismapocaliptic: zeul Amun însuși, într-un acces de măreție cerească, cobora dinînalturi pentru a ghida brațul dârz și puternic al faraonului, părăsit în mod laș de
propriile trupe. Pentru spiritele naive, această regie de stat părea o realitate de nezdruncinat, o monedă de aur curat bătută în tezaurul adevărului. Însă adevărata istorie nu se scrie cu dălțile laudative ale propagandei imperiale; ea se lasă smulsă, fragment cu fragment, sub loviturile prozaice și brutale ale târnăcopului arheologic. În anul 1906, într-un colț arid și înecat în colb din Anatolia centrală, la Boğazköy, acolo unde zăceau îngropate vestigiile vechii capitale Hattusa, savantul german Hugo Winckler scotea la lumina zilei arhiva secretă, ferecată de milenii, a Imperiului Hitit.
Printre cele zece mii de tăblițe, acoperite de caracterul mărunt și sever al scrierii cuneiforme, Winckler a dibuit cu instinctu-i de vânător exact piesa de puzzle care lipsea cu desăvârșire: cronica hitită a aceleiași încleștări. Atunci, sub privirile uluite ale comunității științifice, masca de aur a Faraonului s-a fisurat iremediabil, lăsând să se întrevadă deșertăciunea unei ambiții prost calculate. Kadeshul nu fusese nicidecum o victorie divină, ci un veritabil faliment militar, un dezastru logistic provocat de o aroganță oarbă și de o completă lipsă de prevedere, salvat în ceasul al doisprezecelea printr-o conjunctură pur pământească.
Cu toate acestea, printr-o speculație genială de imagine și un exercițiu de șarlatanism politic ce ar face geloși gazetarii moderni, eșecul a fost reambalat și vândut posterității drept cel mai strălucit triumf, primul mare fake news din istoria umanității.
În primăvara anului 1274 î.Hr., pe malurile leneșe și noroioase ale râului Orontes, în inima Siriei de astăzi, o perdea deasă de praf, ridicată de copitele a mii de cai și de roțile a două mii de care de luptă, întuneca soarele Levantului ca un giulgiu prevestitor de rele. În acest aer incandescent, greu, aproape irespirabil, se plămădea una dintre cele mai dramatice și sângeroase pagini ale Antichității.
Tânărul faraon Ramses al II-lea, un monarh stăpânit de o ambiție nepotolită și de
setea de a-și vedea numele înscris printre nemuritori, râvnea cu orice preț să smulgă controlul nodurilor comerciale din nord și să pună stăpânire pe fortăreața strategică Kadesh. Însă în calea acestei trufii juvenile se ridica, masiv și calculat ca un cămătar bătrân, Imperiul Hitit, guvernat în acel moment de spiritul abil, rece și profund pragmatic al regelui Muwatalli al II-lea.
Confruntarea dintre cele două state nu era doar geopolitică, ci și tehnologică, o ciocnire între două filozofii militare complet diferite. Hitiții dețineau un atu pe care îl păzeau ca pe lumina ochilor: secretul topirii fierului. În munții Anatoliei (pe teritoriul Turciei de astăzi), metalurgia fierului era tratată drept cel mai înalt secret
de stat, o armă strategică absolută. Un detaliu legislativ remarcabil subliniază importanța vitală a acestui secret: hitiții dețineau cel mai umanist și tolerant cod de legi al epocii.
Spre deosebire de asprimea altor culturi antice, unde greșelile se plăteau cu sânge sau cu mutilări brutale, în justiția hitită aproape toate infracțiunile, de la furt până la vătămări corporale, erau soluționate blând, prin amenzi și despăgubiri financiare. Totuși, această clemență dispărea total în fața secretului metalurgic: divulgarea lui către străini sau vânzarea tehnologiei în afara granițelor era considerată înaltă trădare și se pedepsea necruțător cu moartea.
Acest monopol le oferea hitiților arme mai rezistente și o infrastructură militară superioară. Diferența conceptuală s-a materializat cel mai clar în structura armatelor de care de luptă, unde hitiții au aliniat adevăratele divizii blindate ale Antichității:
Carele egiptene erau concepute pentru viteză și agilitate. Construite din lemn flexibil și piele, ele transportau doar doi oameni – vizitiul și arcașul. Erau platforme mobile de tragere, capabile să hărțuiască inamicul de la distanță și să se retragă fulgerător.
Carele hitiților reprezentau forța de șoc grea a acelei epoci, fiind masive, robuste și fortificate. Ele adăposteau trei oameni: conducătorul, un scutier (care asigura o protecție balistică defensivă) și un luptător înarmat cu o suliță lungă. Scopul acestor veritabile blindate antice nu era hărțuirea, ci
impactul frontal brutal, o forță devastatoare menită să spargă și să calce în picioare liniile de infanterie.
(va urma)
