În vechime, se considera că, pentru a depăși frontiera biologică dintre două grupuri sau dintre doi indivizi, e necesar să se amestece sângele acestora; așa a apărut ritualul schimbului de sânge, în sens propriu – aşa-numita „înfrăţire prin sânge”. Acest lucru se înfăptuia fie prin amestec de sânge din tăieturi de pe mână, fie ambele părţi beau din cupă sângele străinului și astfel deveneau frați, odată ce primeau acelaşi sânge în vene. De exemplu, când doi reprezentanţi ai triburilor baganda (Uganda, Africa) doreau să se înrudească simbolic prin sânge, ei înghițeau câte un bob de cafea, îmbibat cu sângele celuilalt. Cei din triburile bahima (din aceeaşi zonă geografică) se înfrăţeau bând lapte amestecat cu sângele viitorului frate.
Doctorul David Livingston, vestitul explorator al ţinuturilor Africii, a povestit că i s-a întâmplat odată următorul caz: în timp ce îi extirpa unei femei africane o tumoare la mână, câteva picături din sângele care ţâşni din rana femeii îi nimeriră doctorului în ochi; atunci femeia îi spuse: „Până acum îmi erai prieten, acum însă mi-ai devenit frate”.
Cunoscând aceste obiceiuri ale africanilor, mulţi europeni, dar şi târgoveţi musulmani au recurs la „înfrăţirea prin sânge” cu căpetenii ale triburilor, pentru a-şi garanta libera circulaţie prin acele ţinuturi. „Înfrăţirea prin sânge” era întâlnită şi la populaţiile indo-europene. Sciţii, lidienii şi armenii beau sângele celui cu care se înfrăţeau. Vikingii şi germanii, la fel. Ultimii amestecau sângele cu berea; mai târziu se limitau doar la a umecta degetele în berea cu sânge; ulterior, din această tradiţie a rămas ceea ce noi numim astăzi a bea la bruderșaft (unde Bruderschaft se traduce literalmente ca „fraternitate”).
O formă de înfrățire sau de înrudire parentală a fost alăptatul simbolic. La popoarele din Caucazul de Nord exista ritualul ciudat când un adult simula că suge lapte din sânul unei femei adulte dintr-o tabără străină; în urma acestei practici, bărbatul ca și cum devenea fiul acelei femei sau fecior al tribului din care făcea parte femeia. Frecvent, ritualul se producea într-un context tragic, ca urmare a unei omucideri și avea drept scop împăcarea cu rudele celui mort, pentru a întrerupe lanțul răzbunărilor.
Cel care se făcea vinovat de moartea altui tânăr se atingea cu buzele de sânul mamei celui ucis și, în așa mod, asasinul își asuma identitatea de frate de lapte cu victima și de fecior adoptiv pentru mama îndurerată. Vinovatul pretindea a fi membru al aceleiași familii, pentru a-i întregi rândurile și pentru a nu mai fi considerat dușman străin; miza era să obțină clemența și să nu fie omorât prin răzbunare. Chiar dacă gestul se făcea în mod neașteptat, fără ca femeia să-l poată împiedica, din moment ce ritualul s-a consumat, el își avea efectul, cutuma fiind strict respectată de rudele victimei.
Lingvistul Dan Alexe susține că, prin prisma acestei tradiții, poate fi înțeles și mesajul dintr-o veche frescă etruscă, în care este înfățișat miticul Hercule, care, în prezența unor martori, suge din sânul Iunonei (la greci, Hera), cea cu care se dușmănise anterior, dar care, din clipa alăptatului, devine mama sa adoptivă; se formează o înrudire simbolică, aducătoare de conciliere și pace (vezi imaginea). Aici ne putem aminti din nou de tradiția papuașilor, la care relația dintre părinții și copiii adoptivi se consolida anume prin actul hrănirii; la ei puterea hranei înlocuia puterea sângelui.
În rândurile de mai sus au fost prezentate câteva modele de înrudire mai des întâlnite: prin adopţia copiilor, permanentă sau temporară, prin hrănirea lor de către familia-primitoare, prin schimbul simbolic de sânge între adulți, prin simularea alăptării la sân; la vechii greci sau la romani, înrudirea presupunea și convertirea deplină a copilului adoptat la religia familiei sale noi, când legătura de sânge putea fi suplinită prin legătura de cult.
Ritualurile de înrudire pot fi însă şi mai sofisticate decât atât; poate exista înrudire simbolică şi prin… unirea corpurilor celor morţi. O asemenea ipoteză a fost emisă după descoperirea în Scoţia a câtorva cadavre mumificate, ce datează de acum 3 000 şi ceva de ani; pe baza analizei de ADN, s-a stabilit că mumiile erau compuse din fragmentele a trei sau patru corpuri distincte. Cercetătorii au presupus că o asemenea configurare a fragmentelor defuncţilor ar fi putut reprezenta un ritual de înrudire simbolică a câtorva clanuri, pe calea unificării mortuare a strămoşilor lor defuncţi. Ulterior, aceeași ipoteză a fost propusă în cazul altor morminte cu schelete asamblate din oase de diferită proveniență.
Osemintele strămoșilor fuseseră, probabil, combinate cu intenția ca ele să simbolizeze o veche înrudire între grupurile care intenționau să creeze relații strânse [Veselka et al., 2024]. E posibil că atare combinări ale scheletelor se puteau produce și la distanță de ani de la moartea strămoșilor, ca într-un fel de înrudire retroactivă, ceea ce servea ca un suport moral suplimentar pentru înfrățirea dintre urmașii lor. Vedem din toate aceste exemple cum transpare, la nivel de obiceiuri şi ritualuri, o conştientizare a rolului sângelui, a ascendenței comune și a corporalității în determinarea identităţii individuale sau de grup şi în delimitarea „cercului natal” de „cercul străin”.
