Comunismul din România nu a fost altceva decât o pestă morală, o restaurație a mizeriei orchestrată de cea mai sinistră gogomanie ideologică din istorie. A reprezentat victoria definitivă a incompetentului agresiv asupra omului cinstit, un sistem conceput de frustrați și aplicat la noi de o adunătură de oportuniști, analfabeți funcționali și sadici.
Totul a îmbrăcat haina caraghioasă a unei eliberări, dar a livrat exact ce avea în ADN: robie, întuneric și strivirea sistematică a tot ce era valoros în această țară. Întreaga șaradă s-a tras din aceeași ipocrizie ordinară de la care s-a adăpat fiecare generație de fanatici roșii. Discursul sforăitor despre salvarea celor mulți a fost fabricat de indivizi care n-au simțit în viața lor mirosul de sudoare al muncii cinstite.
Istoricul și economistul Thomas Sowell a descris perfect această ridicolă mașinărie de propagandă: “Most people who read The Communist Manifesto probably have no idea that it was written by a couple of young men who had never worked a day in their lives, and who nevertheless spoke boldly in the name of ‘the workers’”
— Thomas Sowell.
Iar când această fantezie de salon a fost adusă în România pe șenilele tancurilor sovietice, rezultatul a fost un dezastru de o cruzime grotescă. O gașcă de nulități politice și turnători ordinari s-a trezit peste noapte stăpână pe o țară întreagă. Ce au numit ei „construcție socialistă” a fost, în realitate, un jaf legalizat la nivel național. Prin naționalizare au furat munca de o viață a celor care au avut inițiativă, iar prin colectivizarea sângeroasă au călcat în picioare satul românesc, umilindu-i pe țărani și transformându-i în iobagi pe propriile pământuri.
Cei care au avut coloană vertebrală și s-au opus acestei caracatițe au fost aruncați în abatoarele umane de la Sighet, Pitești, Gherla sau la Canal. Acolo, o școală de călăi fără de carte s-a întrecut în metode de dezumanizare, încercând să spele creierii elitei acestei țări și să transforme oameni cu demnitate în simple relicve înfricoșate.
Pentru omul de rând, „raiul proletar” s-a tradus printr-un circ al degradării zilnice.
Ultima deceniu al regimului a arătat hidoșenia deplină a sistemului: un dictator paranoic și semi-analfabet, înconjurat de o clică de lingăi, împingea o populație întreagă în cea mai neagră groapă de mizerie. Românii au fost condamnați să dârdâie în cutii de beton nesupuse căldurii, să se calce în picioare la patru dimineața pentru niște gheare congelate de pui sau un pachet de unt raționalizat și să-și șoptească temerile până și în propria casă, de frica Securității – o rețea uriașă de paraziți care trăiau din trădarea propriilor vecini.
Comunismul românesc nu a fost vreo utopie eșuată dintr-o eroare de calcul, ci o infecție care a mutilat sufletul și economia unei națiuni. A lăsat în urmă o țară jefuită, o industrie de fier vechi, un popor traumatizat de frică și o clasă de moștenitori ai fostei nomenclaturi care a continuat să paraziteze statul decenii la rând. A privi astăzi înapoi cu vreo urmă de nostalgie la acea epocă de întuneric și delațiune nu este doar o dovadă de ignoranță cruntă, ci o ticăloșie față de memoria tuturor celor pe care acest sistem i-a zdrobit.
