A trăit mai puțin decât o studenție de astăzi. Nu a apucat să vadă România unită, nu a apucat să vadă revoluțiile care aveau să transforme lumea. Și totuși, într-o mână de poeme scrise în grabă, pe hârtie ieftină, într-o epocă în care românii abia începeau să scrie în propria lor limbă, Vasile Cârlova a aprins o flacără care nu s-a mai stins.Era primul. Primul poet romantic român. Și a murit înainte să știe ce a pornit.
Epoca în care s-a născut un poet
Pentru a înțelege ce a însemnat Vasile Cârlova, trebuie să înțelegem mai întâi în ce lume a apărut. România, la începutul secolului al XIX-lea, nu era o țară. Era o geografie dureroasă, sfâșiată între imperii. Muntenia și Moldova gemeau sub suzeranitate otomană și influență fanariotă. Transilvania era înghițită de Imperiul Habsburgic. Basarabia fusese smulsă de ruși în 1812. Românii existau ca popor, dar nu ca națiune cu voință politică proprie.
Limba română însăși era la un fel de răscruce. Elitele vorbeau grecește sau franțuzește. Administrația funcționa în limbile marilor puteri. Literele chirilice dominau scrierile în română, iar scriitorii care alegeau să compună în limba poporului erau, mai degrabă, excepții curajoase decât o regulă.
În această lume se naște, în jurul anului 1809, la Câmpina sau în împrejurimile ei, un băiat care va purta numele Vasile Cârlova. Nu știm cu precizie data nașterii. Nu știm cu exactitate nici originea familiei. Ceea ce știm este că a crescut într-un timp de frământare, când conștiința națională românească începea să se dezmorțească dintr-un somn secular.
Copilăria și formarea
Puținele date biografice certe despre Cârlova ne arată că a primit o educație deasupra mediei epocii sale. A studiat la școli din Muntenia, unde a intrat în contact cu ideile iluministe și cu literatura europeană, în special cu cea franceză. Secolul al XIX-lea aducea din Franța nu doar modă și maniere, ci și o obsesie nouă, romantismul, cu ale sale teme de melancolie, natură sublimă, moarte prematură și iubire imposibilă.
Tânărul Cârlova a absorbit aceste influențe cu o intensitate aproape fizică. Nu era singurul tânăr valah fascinat de Byron, de Lamartine, de Schiller. Dar el a fost printre primii care au încercat să transplanteze această sensibilitate în solul limbii române, să dea glas unui suflet românesc în tipare romantice europene.
A ales, la un moment dat, cariera militară. A intrat în armata munteană, devenind ofițer. Această alegere nu era străină de idealurile generației sale: tinerii educați credeau că schimbarea venea prin acțiune, prin forță, prin sacrificiu. Sabia și pana mergeau împreună în visele lor.
Revoluția care l-a marcat
În 1821, când Cârlova era adolescent, Muntenia a trăit unul dintre cele mai dramatice și confuze episoade din istoria sa modernă. Tudor Vladimirescu a ridicat revolta pandurilor, iar Alexandru Ipsilanti a trecut Prutul cu eteristi greci, visând la o revoluție panortodoxă împotriva turcilor. Cele două mișcări s-au încurcat tragic una în alta. Tudor a fost asasinat de oamenii lui Ipsilanti. Revolta a fost înăbușită cu sânge. Dar un lucru s-a schimbat ireversibil: domnia fanariotă s-a încheiat. Din 1822, Muntenia și Moldova au redobândit dreptul la domni pământeni. Era un prim pas, mic și nesigur, spre ceva ce generația lui Cârlova abia îndrăznea să viseze.
Aceste evenimente l-au marcat profund pe tânărul poet. Ruinele lăsate de violențe, satele arse, speranțele spulberate, toate acestea se regăsesc în sensibilitatea melancolică a poeziei sale. Cârlova nu scria în vid. Scria dintr-o rană.
Poezia în limba română, un act revoluționar
Să înțelegem ce a reprezentat gestul lui Cârlova de a scrie poezie în română la acel moment. Nu era o alegere estetică neutră. Era o declarație politică, culturală, identitară.În primele decenii ale secolului al XIX-lea, românii care voiau să fie luați în serios scriau grecește sau franțuzește. Limba română era considerată de mulți, inclusiv de o parte a elitei române însăși, ca insuficient de rafinată pentru literatura înaltă. Era limba țăranilor, a liturghiei, a bocetelor, nu a sonetelor.
Cârlova a refuzat această ierarhie. A ales să scrie în românește cu aceeași seriozitate și aceeași ambiție cu care un contemporan al său ar fi scris în franceză. Prin acest gest, el a participat, alături de Gheorghe Asachi în Moldova și de alți câțiva, la fondarea literaturii române moderne ca proiect cultural conștient.
Numărul operelor sale este mic: câteva poeme care ni s-au păstrat. Printre cele mai cunoscute se numără Ruinurile Târgoviștei, Păstorul întristat și Înserarea. Titlurile singure spun deja totul despre lumea lui interioară: ruine, tristeți, amurguri. Romantism pur, transpus în limba lui Eminescu de dinainte ca Eminescu să existe.
Ruinurile Târgoviștei, poem cu ecouri de secole
Dintre toate operele lui Cârlova, Ruinurile Târgoviștei este poate cea mai revelatoare. Nu doar ca text literar, ci ca document istoric și emoțional.
Târgoviștea fusese cândva capitala Munteniei, reședința voievozilor care apăraseră țara de otomani. Acolo își avusese Curtea Mircea cel Bătrân, acolo fusese decapitat Vlad Țepeș de proprii boieri, acolo Mihai Viteazul pregătise campaniile care aveau să-l ducă, pentru scurt timp, la unirea celor trei principate. Și acolo, la începutul secolului al XIX-lea, nu mai rămăseseră decât ruine acoperite de iarbă și uitare.
Cârlova privea acele ruine și vedea în ele nu doar piatră cioplită, ci memoria unui popor. Poemul său este o meditație despre trecerea timpului, despre gloria pierdută, despre datoria celor vii față de cei morți. Este o poezie care plânge, dar plânge cu demnitate. Este, într-un sens adânc, prima operă literară română în care un autor modern privește în urmă la istoria românilor cu conștiința că această istorie îl obligă la ceva.
Acest tip de sensibilitate, națională și melancolică în același timp, va deveni temelia pe care vor construi, câteva decenii mai târziu, pașoptiștii și, în cele din urmă, Eminescu însuși.
Ofițerul și omul
Vasile Cârlova nu era un visător detașat de realitate. Era ofițer activ în armata munteană, un om al acțiunii care purta uniformă și știa să comande. Această combinație, poet și soldat, nu era neobișnuită în romantismul european. Byron a murit luptând pentru independența Greciei. Mickiewicz a servit în armata lui Napoleon. Generația romantică credea că poetul trebuie să trăiască ceea ce scrie.
Cârlova a trăit într-un București în transformare rapidă. Capitala Munteniei începea să-și scuture praful fanariot. Se construiau clădiri în stil neoclasic, se înființau ziare, se traduceau cărți din franceză, tinerii întorși de la studii din Paris și Viena aduceau idei noi în bagajele lor. Era o efervescență reală, chiar dacă sub ea mocnea sărăcia și suferința imensei majorități a populației rurale.
În acest mediu, Cârlova era o figură remarcată. Nu pentru că era celebru în sensul modern al cuvântului, ci pentru că cei care îl cunoșteau simțeau că are ceva rar: talentul de a pune în cuvinte ceea ce alții simțeau dar nu puteau exprima.
Moartea prematură
În 1831, Cârlova moare. Are aproximativ 22 de ani. Cauza este tuberculoza, boala romantică prin excelență, ucigașul silențios care a secerat o întreagă generație de tineri europeni în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Keats murise la 25 de ani de tuberculoză. Novalis la 28. Cârlova s-a alăturat acestui cortegiu tragic al geniilor stinse prea devreme.
Moartea lui a survenit în același an în care Regulamentele Organice, primele legi moderne ale Munteniei și Moldovei, intrau în vigoare sub protectorat rusesc. România modernă se năștea cu durere, pas cu pas, și unul dintre primii ei poeți era deja pus în pământ. Nu știm cum a murit exact, în ce casă, cu cine în jur. Nu există memorialistica detaliată pe care o avem pentru mari martiri ai secolului XX. Cârlova a dispărut discret, cum trăise, fără zgomot, fără scandal, fără dramatism exterior. Toată drama lui era în pagina scrisă.
Moștenirea, ce a lăsat în urmă
Este tentant să judeci un scriitor după cantitate. Cârlova a lăsat puțin. Câteva poeme. Nicio proză, nicio corespondență semnificativă păstrată, nicio operă dramatică, niciun manifest. Dacă aplicăm criteriul cantității, el dispare în umbră. Dar literatura nu se judecă doar după greutate. Se judecă și după direcție. Cârlova a arătat o direcție. A demonstrat că limba română poate purta sensibilitate romantică, că un poet care simte în românește poate atinge aceleași profunzimi ca unul care simte în franceză sau germană. Că Ruinurile Târgoviștei pot fi la fel de tulburătoare ca Ruinurile Romei ale lui Du Bellay.
Ion Heliade Rădulescu, unul dintre cei mai importanți cărturari ai epocii, i-a recunoscut valoarea și a contribuit la păstrarea și publicarea operelor sale. Fără această grijă, este posibil ca și acele câteva poeme să se fi pierdut. Generația pașoptistă care a venit după el, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac și, în cele din urmă, Mihai Eminescu, a construit pe un fundament pe care, în parte, Cârlova l-a turnat. Fără primii pași, nu există pasul cel mare.
În manualele școlare românești din secolul XX, Cârlova a primit locul său onorabil de precursor. Nu e un loc spectaculos. Precursorii sunt rareori eroii preferați. Dar fără ei, eroii nu există.
De ce contează astăzi
Trăim într-o epocă în care totul se măsoară în vizibilitate și impact imediat. Un creator cu câteva mii de urmăritori este considerat irelevant față de unul cu milioane. Un scriitor care nu vinde zeci de mii de exemplare este uitat cu ușurință. Logica aceasta, a succesului măsurabil și imediat, ar fi condamnat și pe Cârlova la irelevanță. Și totuși, un tânăr de 22 de ani, cu câteva poeme scrise în română într-o vreme când nimeni nu era sigur că literatura română modernă va exista vreodată, a pus o cărămidă. O singură cărămidă. Dar în locul potrivit, la momentul potrivit, pusă cu mâna potrivită.
Eminescu a putut exista pentru că înaintea lui au existat oameni care au îndrăznit să scrie în română ca și cum ar fi fost cea mai naturală și mai nobilă limbă din lume. Cârlova a fost unul dintre acești oameni.
Există o lecție în asta care depășește literatura. Uneori nu trăim destul ca să vedem rodul a ceea ce am semănat. Uneori gestul nostru cel mai important nu are audiență și nu primește aplauze. Și totuși, gestul acela poate schimba, în timp, totul.
Vasile Cârlova nu a apucat să vadă România modernă. Nu a apucat să vadă revoluția de la 1848, nu a apucat să citească pe Eminescu, nu a apucat să vadă Unirea din 1918. Dar el a contribuit, cu condeiul lui fragil ținut de o mână tânără, la construcția sufletului acelei Românii care urma să vină. Acesta este, poate, cel mai pur act de patriotism posibil: să faci ceva frumos și bun pentru un viitor pe care nu vei apuca să-l trăiești.
Surse: Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei Române, 1979; Ion Heliade Rădulescu, prefețe și note la ediții de poezie română din prima jumătate a secolului XIX; Istoria literaturii române, vol. I, G. Călinescu, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941; Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, Câmpina, date biografice locale privind Vasile Cârlova
