Acum câteva secole, sacrificiul de sine în favoarea altor membri ai colectivului era greu de explicat din punct de vedere logic și evolutiv. Pentru Charles Darwin, fenomenul altruismului reprezenta o provocare directă în adresa teoriei evoluției pe care o elaborase, dacă înțelegem prin altruism reducerea propriei bunăstări în favoarea bunăstării altui individ sau grup de indivizi. Darwin se întreba: care este oare rațiunea evolutivă ca un individ să riște sau să-și sacrifice viața de dragul altora? Intuitiv, el înțelegea că la mijloc stă factorul înrudirii între indivizii respectivi. Savantul a și presupus că există un mecanism subtil al selecției naturale care facilitează cooperarea intragrupală și favorizează relațiile de rudenie.
În cartea „Originea omului și selecţia sexuală” (The Descent of Man and Selection in Relation to Sex), editată în 1871, Darwin scria: „Un trib care include un număr mare de membri cu un grad înalt de patriotism, fidelitate, obediență, curaj și simpatie reciprocă, ei fiind mereu gata să se ajute unii pe alții și să se autosacrifice pentru binele comun, un asemenea trib va ieși victorios în competiție cu majoritatea celorlalte triburi; și aceasta este o formă a selecției naturale” [Darwin, 1871, p. 132]. Pe timpul lui Darwin însă lipseau noțiunile de genetică, nu se știa despre existența genelor, nici măcar nu era elucidat mecanismul aproximativ al transmiterii caracterelor ereditare de la o generație la alta, și Darwin nu cunoștea exact cum se înfăptuiește acea selecție naturală pe care a formulat-o în scrierile sale. Iată de ce era copleșit de enigma altruismului, aparent ilogic evolutiv. Abia peste jumătate de secol tezele darwiniste au putut fi confirmate, iar enigma altruismului a fost rezolvată, grație noilor descoperiri și metode științifice.
Unul dintre primii teoreticieni evoluționiști moderni care au investigat acest aspect al selecției naturale a fost geneticianul britanic J. B. S. Haldane, cofondatorul geneticii populaționale și al teoriei sintetice a evoluţiei. Anume Haldane a reușit să completeze filosofia științifică a lui Darwin cu postulatele geneticii, pentru a da o explicație întemeiată genetic ipotezelor evoluționiste, inclusiv celor legate de problema altruismului. Unul dintre meritele principale ale lui Haldane a fost demonstrarea, în anul 1932, a faptului că actorul de bază al procesului evolutiv este populația, și nu individul. Tot el a pus bazele teoriei selecţiei de rudenie. Potrivit lui Haldane, genele unui individ se pot multiplica într-o populație, chiar dacă acest individ nu se reproduce la modul direct; genele lui vor supraviețui datorită reproducerii rudelor sale – datorită fraților, verilor, nepoților de la surori ș.a. Toate aceste rude sunt purtătoare ale unui genotip în mare măsură comun. Astfel, genele pot fi privite ca niște strategi care îl determină pe individ să se comporte astfel, încât el să asigure răspândirea fie a propriilor gene, fie a genelor înrudite din organismul altor indivizi din aceeași populație. Mai pe scurt, de-a lungul evoluției au fost avantajate de selecție acele gene care, prin efectele comportamentale pe care le produceau, își asigurau supraviețuirea și capacitatea de propagare în populație, trecând de la o generație la alta.
Ceea ce a început Haldane a fost aprofundat într-un mod fundamental de un alt om de științe britanic, William D. Hamilton. Acesta a explicat, prin diverse formule și exemple ingenioase, modul în care un individ poate favoriza transmiterea genelor sale chiar și atunci când el personal nu se reproduce, dar contribuie la supraviețuirea rudelor, care poartă o parte semnificativă din același pool1 de gene. Dacă privim lucrurile din perspectiva interesului genelor de a fi promovate de la o generație la alta, atunci devine firesc comportamentul indivizilor înrudiți de a se ajuta reciproc și acest ajutor, uneori prin autosacrificiu, e cu atât mai pronunțat, cu cât e mai mare gradul de înrudire între acei indivizi. În această privință, este lămuritoare formula rB > C, unde r este gradul de rudenie între recipient și donator, B este beneficiul dobândit de recipient datorită actului de altruism, C este costul reproductiv pentru cel care se comportă altruist. Deci, dacă beneficiul reproductiv al genelor înrudite dintr-un grup e mai mare decât costul actului de altruism sau de sacrificiu individual, un asemenea tip de comportament este justificat evolutiv. La modul practic, prin medierea selecției naturale, genele care predispun spre comportamente altruiste față de rude obțin un grad înalt de răspândire la scara întregii populații.
Astfel, Hamilton a extins noțiunea lui Darwin de supraviețuire a celui mai adaptat; contează nu doar și nu atât adaptarea individului, cât mai ales ceea ce Hamilton numește „adaptarea globală” a unei familii extinse ca un tot unitar. Cu alte cuvinte, ca și Haldane, Hamilton a demonstrat că selecția se face nu atât la nivel de individ, cât la nivel de populație și de gene, iar individul, în plan evolutiv, beneficiază nu doar de propriul său succes reproductiv, ci și de succesul reproductiv al indivizilor congeneri. Individul este motivat instinctiv să considere promovarea genelor sale sau ale rudelor apropiate mai presus decât propria sa supraviețuire și asta deoarece el însuși este un produs al genelor selectate să modeleze un asemenea comportament altruist. În terminologia științifică, succesul genetic de ansamblu al unui individ – perceput prin prisma tuturor genelor înrudite transmise generației următoare – este denumit inclusive fitness („succes evolutiv incluziv”).
În România, cartea o găsiți aici:
În Republica Moldova, aici:
