În general, la foarte multe popoare (dacă nu la majoritatea absolută), femeile din grup erau nu doar îndemnate să se căsătorească cu un localnic, ci să obțină în mod obligatoriu statutul de soție și mamă, cît mai devreme posibil, pentru perpetuarea neamului; altfel ele nu-și îndeplineau rolul social și identitar cu care erau învestite. La populațiile siberiene statutul social al femeii depindea direct de capacitatea acesteia de a da naștere copiilor; femeia infertilă era poreclită „femelă de ren sterilă” (бесплодная важенка). Știm că și în regiunea noastră tinerele care nu se grăbeau să se mărite erau (și mai sunt) bîrfite și hărțuite cu diverse etichete jignitoare, spunîndu-li-se „fete bătrîne”. Erau tachinați și tinerii care o lungeau cu burlăcia.
Aproape la fel se întîmpla pretutindeni. În unele localități olandeze, burlacul primea de ziua sa de naștere o „mireasă” confecționată din paie; în comunele belgiene, în fața casei fetelor nemăritate erau sădiți pomi uscați și fără frunze. În alte regiuni, moravurile erau și mai aspre. Sicilienii au o zicală cît se poate de insolită în acest sens: „Fimmina a diciott’anni / o la mariti, o la scanni” („Fata de optsprezece ani / ori o măriți, ori te izbăvești de ea”). Italienii au și zicale prin care indicau caracterul endogam al căsătoriilor: „Donne e buoi dei paesi tuoi” („Femeile și boii, din țara ta”). La rîndul lor, femeile s-au răzbunat cu o altă zicală pe potrivă: „Porci e marito dei tu sito” („Porcii și soțul, din localitatea ta”). Obiceiurile italiene încurajau căsătoriile între tinerii din același sat, din același cartier orășenesc, din aceeași parte a litoralului, în cazul comunităților de pescari.
Și la alte popoare, alături de însurătoarea endogamă etnică, erau obișnuite căsătoriile în cadrul aceleiași tagme, cu cei din cadrul profesiei sau din zona limitrofă, prin asemenea uniuni înrudindu-se între ei pescarii, tîrgoveții, fierarii, morarii, viticultorii învecinați. Pentru Rusia secolelor XVIII-XIX era obișnuit ca mariajele să se producă în cadrul aceleiași bresle (внутрисословные браки); însele satele rusești erau formate din membri ai aceleiași bresle, deci căsătoriile erau aproape exclusiv locale sau între cîteva sate învecinate [Дубровина, 2002]. Per ansamblu, nu mai puțin de 80% dintre căsătorii la ruși se încheiau în cadrul aceleiași comunități; raza la care putea fi găsit un partener de viață se limita la cam 10 km [Жомова, 1965].
În țările arabe, căsătoriile între verii drepți au fost în firea lucrurilor și această practică încă e foarte răspîndită. De regulă, băiatul se poate căsători cu verii în cruce (a cross cousin marriage) – fie cu fiica surorii tatălui său, fie cu fiica fratelui mamei sale; alteori se permit și căsătoriile cu verii paraleli (parallel cousin marriage) – fie cu fiica fratelui tatălui său, fie cu fiica surorii mamei sale. Aceste nuanțări sunt importante și sunt strict respectate în funcție de modelul practicat într-o societate sau alta [Sanderson, 2014, p. 194]. Cînd migrează în Europa, comunitățile de musulmani tind să se concentreze pe un anumit teritoriu și continuă practica endogamiei. Inclusiv tinerii musulmani născuți deja în țările europene, deci educați într-un mediu social mai liberalizat, vor continua aceste tradiții endogame; și se întîmplă că fetele se căsătoresc la o vîrstă destul de timpurie (fie din proprie dorință, fie sub presiunea familială), așa cum a fost înregistrat în comunitățile turcilor din Franța, bunăoară [Keskiner, 2020].
(va urma)
