Dacă Sighetul a fost mormântul elitelor politice, iar Piteștiul a fost laboratorul nebuniei experimentale, Închisoarea Gherla a fost ceva mult mai vast și mai înfiorător prin dimensiuni: a fost „Abatorul Țărănimii Române” și groapa comună a demnității umane pentru omul simplu. Construită inițial ca o fortăreață barocă maiestuoasă de către Imperiul Habsburgic în anul 1785, această clădire impunătoare a devenit, după 1948, cel mai mare depozit de durere din România comunistă. Gherla este un loc „uitat” pe nedrept, căci aici, între zidurile groase de cărămidă roșie, s-a consumat tragedia tăcută a zecilor de mii de țărani, muncitori și studenți care s-au opus colectivizării sau care pur și simplu nu au avut loc în „patul lui Procust” al noii ideologii.
Teroarea de la Gherla a purtat un nume și un chip: maiorul Petrache Goiciu. Un sadic semianalfabet, o bestie cu chip de om, care a transformat închisoarea în propriul său domeniu feudal. Se spune că Goiciu obișnuia să se plimbe prin curte cu un drug de fier, lovind aleatoriu deținuții doar pentru a le vedea frica în ochi. Sub comanda sa, Gherla a devenit locul unde supraviețuirea era o culpă. Aici au fost aduși, în anul 1951, studenții torturați la Pitești pentru a continua „reeducarea” asupra altor deținuți, dar tot aici au fost aruncați în celule insalubre, fără lumină și aer, mii de țărani din rezistența armată a munților.
Cel mai cumplit secret al Gherlei a fost „Zarca” – o secție de izolare extremă, un mormânt de beton unde deținuții erau ținuți în lanțuri, în întuneric total, cu rații de mâncare calculate științific doar cât să nu moară imediat, ci să se stingă încet, în chinuri. În Zarca, timpul nu exista, iar singurele sunete erau urletele celor care își pierdeau mințile sau sunetul bastoanelor gardienilor. Aici a fost închis și cardinalul Iuliu Hossu, cel care citise proclamația Unirii de la 1918, un simbol al credinței care a refuzat să-și trădeze Biserica pentru a scăpa de chin.
Drama Gherlei este că a funcționat ca o uzină de distrugere în masă, perfect integrată în oraș. Locuitorii auzeau uneori strigătele, vedeau dubele negre intrând noaptea, dar frica îi paraliza. Închisoarea a fost un „lagăr uitat” pentru că victimele sale nu au avut nume sonore care să apară în manualele de istorie internațională; au fost tați, frați și bunici anonimi, care au murit pentru o palmă de pământ sau pentru o idee. Când porțile s-au deschis în 1964, cei care au ieșit de la Gherla nu mai erau oameni, ci umbre, spectre ale unei lumi pe care comunismul a încercat să o radă de pe fața pământului. Gherla rămâne o rană deschisă în arhitectura Ardealului, o dovadă că cele mai frumoase ziduri pot ascunde cele mai urâte crime.
Sursa: Internet
