Mari diplomați români despre care zdrențăroșii alegători suveraniști proruși habar nu au. Nicolae Titulescu

În ianuarie 1940, Nicolae Titulescu și-a scris testamentul în Elveția și a cerut un lucru precis: după moarte, voia să fie îngropat în România, la Brașov. Când a murit, paisprezece luni mai târziu, țara pentru care negociase două decenii nu i-a putut îndeplini dorința. Titulescu fusese scos din guvern în august 1936. Pentru unul dintre cei mai cunoscuți diplomați români ai perioadei interbelice, înlăturarea nu însemna doar pierderea unui minister. Carol al II-lea și guvernul Tătărescu schimbau o direcție externă asociată aproape personal cu el.

Titulescu construise politica românească în jurul securității colective, alianțelor regionale și Societății Națiunilor. Fusese de două ori președinte al Adunării acesteia, un caz fără precedent, și susținuse Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică drept instrumente împotriva revizionismului frontierelor stabilite după Primul Război Mondial.
Cea mai controversată parte a politicii sale era relația cu Uniunea Sovietică. În 1934 contribuise la reluarea relațiilor diplomatice dintre București și Moscova și negociase cu Maxim Litvinov posibilitatea unui tratat de asistență. Titulescu considera că România trebuia să reducă riscul unui conflict cu URSS fără să renunțe la Basarabia.

Pentru adversarii lui, apropierea de Moscova era periculoasă. Pentru Germania și Italia, Titulescu era unul dintre diplomații est-europeni cei mai clar orientați spre sistemul franco-britanic. În interior, politica sa avea și dușmani în jurul regelui.

La 29 august 1936, Carol a acceptat formarea unui nou guvern Tătărescu fără Titulescu. Diplomatul a părăsit țara și avea să trăiască în următorii ani în Elveția și Franța. Nu s-a retras însă din viața publică. A ținut conferințe, a vorbit în mediile politice occidentale și a continuat să avertizeze asupra pericolului pe care îl reprezentau agresiunile statelor revizioniste. În Marea Britanie, discursurile sale găseau audiență în cercurile preocupate de securitatea europeană. În Franța rămânea o figură bine cunoscută.

Între timp, sistemul pentru care luptase se destrăma. Germania a anexat Austria în 1938 și a obținut regiunea sudetă. În martie 1939, Cehoslovacia a încetat practic să existe. În septembrie, Germania și Uniunea Sovietică au împărțit Polonia, iar războiul european a început.

Pentru Titulescu, acestea nu erau evenimente abstracte. Cehoslovacia fusese partener al României în Mica Înțelegere, Franța fusese pilonul securității sale diplomatice, iar Societatea Națiunilor se dovedise incapabilă să oprească agresiunile pe care el încercase ani întregi să le combată.

În 1940 a venit prăbușirea ordinii teritoriale românești. Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia și nordul Bucovinei. Ungaria a primit nordul Transilvaniei prin arbitrajul de la Viena. Bulgaria a recuperat Cadrilaterul. România Mare, ale cărei frontiere Titulescu încercase să le protejeze diplomatic, era sfâșiată în câteva luni.

Sănătatea lui era deja grav afectată de o lungă boală. Stabilit la Cannes, continua să urmărească evenimentele, dar nu mai dispunea de nicio funcție oficială prin care să intervină. Europa în care făcuse diplomație dispărea în război.

La 17 martie 1941, Nicolae Titulescu a murit la Cannes, la numai 59 de ani. Regimul Antonescu nu a transformat funeraliile sale într-un act național de recuperare. A fost înmormântat la 24 martie în cimitirul bisericii ortodoxe ruse „Sfântul Mihail” din Cannes.
Testamentul din 5 ianuarie 1940 spunea însă limpede unde voia să rămână. Titulescu se considera legat de teritoriile unite cu România între 1918 și 1920 și cerea un mormânt la Brașov. Au trecut peste cincizeci de ani până când dorința i-a fost îndeplinită. În 1992, rămășițele sale au fost aduse în România și reînhumate la Biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului.

Titulescu și-a petrecut ultimii ani privind din exil cum se prăbușește sistemul european pe care încercase să-l apere. Nu a murit uitat în Occident. A murit însă fără funcție, fără posibilitatea de a influența politica României și fără să poată reveni definitiv în țară. Până și întoarcerea sa a trebuit să aștepte anul 1992.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll to Top