Şi etnocentrismul, şi xenofobia au o predispoziție instinctivă de manifestare, care implică în mod direct aspecte ale comportamentului agresiv. Totodată, trebuie de menţionat că etnocentrismul, deşi poate induce xenofobie, nu este în mod automat corelat cu xenofobia. Se consideră că etnocentrismul, exprimat ca loialitate faţă de grup, este un tip de fenomen comportamental, iar xenofobia, exprimată ca ostilitate faţă de alte grupuri, este un alt tip de fenomen comportamental; aceste două fenomene comportamentale deseori se manifestă concomitent în cadrul unei populaţii, însă geneza lor este determinată de factori distincţi [Cashdan, 2001].
Xenofobia, adică ura sau frica față de străini, fusese unul dintre principalii factori de creare a identității de grup. Antropologul britanic Edward E. Evans-Pritchard, studiind populaţia africană nuer, a ajuns la concluzia că individualitatea unui trib nu se formează „decât prin opoziţie cu alte triburi” și aceasta constituie „o regulă generală” [Evans-Pritchard, 1940/1964].
Etnologul rus Lev Gumiliov de asemenea a remarcat importanța raportării la alții în autoidentificarea unui grup etnic: „Noi suntem astfel, iar toți ceilalți sunt altfel” („Мы такие-то, а все прочие другие”) [Гумилев, 1967]. Fiind extrapolată la scară largă şi proiectată asupra istoriei moderne a omenirii, această regulă în definirea identitară ne lămureşte cum s-au consolidat entitățile etnice, naţionale şi statale prin contrastare și conflict cu alții. Etnocentrismul este propriu tuturor societăţilor umane și tuturor indivizilor. Există un etnocentrism latent în fiecare dintre noi.
În opinia fondatorului sociobiologiei, Edward O. Wilson, etnocentrismul este un produs al selecţiei naturale şi a evoluat în paralel cu crearea structurii sociale omeneşti. Wilson face următoarea afirmaţie integratoare atât pentru comportamentul etnocentrist, cât şi pentru cel xenofob: „Creierul nostru pare a fi programat pentru următoarele: noi avem înclinaţia de a partaja alţi oameni în prieteni şi străini, în aceeaşi măsură în care păsările au înclinaţia de a învăţa cântecele teritoriale şi de a naviga orientându-se după stele. Avem predispoziţia spre o frică profundă faţă de acţiunile străinilor şi de soluţionare a conflictelor prin agresiune. Abilitatea de a însuşi rapid aceste reguli s-a format probabil pe parcursul a sute de mii de ani de evoluţie umană” [Wilson, 1978, p. 119].
Structurile pre-etnice, chiar de la primele lor etape de formare ca familii, clanuri și triburi, s-au afirmat şi s-au consolidat prin intermediul luptei concurenţiale pentru resurse şi supremaţie cu alte triburi și grupuri etnice; de aici derivă originea tuturor conflictelor identitare. Iar mecanismele psihosociale asociate etniei – etnocentrismul, xenofobia, altruismul – reprezintă repertoriul de exprimare şi afirmare al unui grup uman în raport cu alte grupuri, străine genetic. Și doar acele comunități umane care au ştiut să gestioneze mai bine procesele de consolidare internă, au demonstrat un altruism de grup, și-au răspândit genele și au învins în luptele intergrupale, doar ele au obţinut şansa de a se afirma în plan istoric şi identitar. Cu alte cuvinte, ca să înțelegem esența fenomenului etnic, trebuie să admitem că la început au fost familiile, clanurile, triburile și interesele lor, iar principalul lor interes, cel primordial, era să-și protejeze și să-și distribuie genele, să-și păstreze identitatea și să reziste în competiția directă sau indirectă cu grupurile din împrejurimi.
