În 1983, Dumitru Iuga lucra chiar în Televiziunea Română, una dintre principalele mașini de propagandă ale regimului Ceaușescu. În apartamentul său din București a încercat să facă ceva ce sistemul considera mult mai periculos decât o critică spusă în particular: să creeze o organizație politică independentă. Securitatea a numit dosarul „Conspiratorii”.
Iuga era tehnician electronist, nu profesor universitar celebru, scriitor cunoscut în Occident sau fost lider de partid. Tocmai această poziție face cazul lui interesant.
Regimul comunist putea tolera uneori nemulțumiri individuale, bancuri sau plângeri spuse între prieteni. Ceea ce nu putea accepta era organizarea autonomă. Dacă oamenii începeau să se asocieze fără permisiunea partidului, monopolul politic era pus în discuție la nivelul său cel mai elementar.
În 1980, în Polonia, sindicatul Solidaritatea demonstrase cât de periculos putea deveni acest lucru pentru un regim comunist.
Dumitru Iuga urmărea și el exemplul polonez. În iunie 1982 a început redactarea unei „Platforme-Program” pentru ceea ce urma să se numească Mișcarea pentru Libertate și Dreptate Socială din România — MLDSR. Numele fusese ales cu grijă.
Programul nu chema la insurecție armată. Documentele păstrate în dosarele Securității arată intenția construirii unei mișcări care să urmărească prin mijloace nonviolente libertatea, drepturile cetățenești și transformarea radicală a sistemului politic. În iulie, ideii i s-a alăturat Constantin Vulcan, tehnician de sunet tot la Televiziunea Română.
Pe 15 ianuarie 1983, în apartamentul lui Iuga din Bucureștii Noi, organizația a fost considerată formal constituită. Zece persoane aderaseră deja. Unii dintre participanți credeau chiar că fac parte dintr-o structură mult mai mare decât era în realitate. Pentru Securitate, zece oameni erau suficienți. A început urmărirea informativă. Telefoane, contacte, deplasări și relații au fost monitorizate. Operațiunea a primit numele conspirativ „Conspiratorii”.
Dosarele păstrate sunt voluminoase: unsprezece volume penale și alte dosare de urmărire informativă, potrivit cercetării publicate de Memorialul Sighet. Această disproporție arată exact frica sistemului. MLDSR nu avea mii de membri, sedii, presă sau capacitate militară. Avea câțiva tehnicieni, un program și intenția de a exista independent. Într-un regim cu partid unic, aceasta era suficient pentru a deveni „complot”.
Dumitru Iuga a fost arestat la 10 septembrie 1983. Investigația nu urmărea doar ce făcuse. Securitatea încerca să afle toate persoanele cu care discutase, cine citise platforma, cine putea adera și dacă exista posibilitatea extinderii organizației. Pe 27 ianuarie 1984, Tribunalul Militar București l-a condamnat la doisprezece ani de închisoare pentru complot, degradare militară și pierderea unor drepturi. Alți membri au primit și ei pedepse cu închisoarea.
Doisprezece ani pentru încercarea de a forma o organizație neviolentă arată limita reală a sistemului Ceaușescu. Constituția vorbea despre drepturi, iar propaganda prezenta România ca stat în care oamenii muncii conduceau. În practică, un muncitor sau tehnician nu putea crea nici măcar o asociație politică fără partid.
Iuga a fost urmărit și în penitenciar. După condamnare, Securitatea a deschis o nouă acțiune cu numele de cod „IORGU”, menită să-l monitorizeze chiar și în detenție și după eliberare. Nu a executat întreaga pedeapsă. La 9 septembrie 1989, cu numai trei luni înainte de prăbușirea regimului, a fost eliberat prin amnistie.
Nici atunci Securitatea nu l-a lăsat liber. Pe 12 decembrie 1989 a fost arestat din nou, de data aceasta pentru tentativă de propagandă împotriva orânduirii socialiste. Zece zile mai târziu, pe 22 decembrie, regimul Ceaușescu se prăbușea și Iuga ieșea din detenție.
Cronologia este aproape neverosimilă. Statul îl condamnase în 1984 la doisprezece ani pentru că încercase să creeze o mișcare independentă. În decembrie 1989 încă îl aresta pentru același tip de opoziție. Apoi, într-o singură zi, infracțiunea politică pentru care fusese urmărit ani întregi își pierdea sensul.
Dumitru Iuga nu a avut notorietatea internațională a Doinei Cornea sau a altor disidenți. Proiectul său nu a reușit să devină o Solidaritate românească. Dar tocmai dimensiunea modestă îl face revelator. Regimul se temea atât de mult de asocierea liberă încât zece oameni într-un apartament, un program și o organizație care declara că vrea metode nonviolente au justificat ani de filaj și o condamnare de doisprezece ani.
