Legea lui Voltaire: Mecanismul autodistructiv al agresivității în istorie (1). Autor: dr. Diana EȚCO
Trăia la Paris, în secolul al XVIII-lea, un critic literar pe nume Élie Catherine Fréron, un om înzestrat cu un singur mare talent: acela de a mușca. Își petrecea zilele atacând, înțepând, otrăvind reputații, iar ținta lui preferată era chiar cel mai ascuțit spirit al epocii: Voltaire. Numai că Voltaire nu era omul care să înghită veninul în tăcere. Și, într-o bună zi, i-a răspuns criticului nu cu o pledoarie, nu cu o insultă, ci cu patru versuri care aveau să-l facă nemuritor pe Fréron tocmai prin ridicol:
„Mai deunăzi, în fundul unei văi,
Un șarpe l-a mușcat pe Jean Fréron.
Și ce credeți că s-a întâmplat?
Șarpele a fost cel care a crăpat”.
Geniul epigramei stă în răsturnare: Fréron era atât de veninos, încât până și șarpele a murit mușcându-l. Dincolo de hazul ei, epigrama data ascunde una dintre cele mai adânci legi ale istoriei. Pentru că ea nu îi vizează doar pe criticii pătimași. Ea vorbește despre toți oamenii răi și veninoși. Și ne spune un adevăr pe care veacurile îl confirmă iar și iar: cei răi, când se apucă să facă un rău, sfârșesc prin a crăpa ei înșiși. Veninul lor îi otrăvește, în cele din urmă, chiar pe ei. Iar istoria este plină de „șerpi care au crăpat”. Iată câțiva:
1. Taurul de bronz. Călăul ars în propria sa invenție
În Sicilia secolului al VI-lea î.e.n., domnea tiranul Phalaris din Akragas. Un meșter ambițios și crud, pe nume Perillos, i-a adus un cadou menit să-i câștige favoarea: un taur de bronz, gol pe dinăuntru. Victima era închisă în pântecele lui, se aprindea focul dedesubt, iar țipetele celui ars de viu ieșeau prin boturile taurului transformate în… muget. Un mecanism al groazei. Și ce credeți că s-a întâmplat? Tiranul, scârbit (sau poate doar amuzat), a hotărât ca primul om ars în taur să fie chiar inventatorul lui, Perillos. Cel care plănuise suferința altora a devenit prima lui victimă. Iar legenda spune că, la final, însuși Phalaris a sfârșit tot în pântecele taurului de bronz, când poporul l-a răsturnat!
Șarpele a crăpat.
2. Spânzurătoarea lui Haman. Ridicat în ștreangul făcut pentru altul
În cartea biblică a Esterei, dregătorul Haman, orbit de ură, pune la cale nimicirea unui întreg popor și, ca să-și înceapă răzbunarea, ridică o spânzurătoare înaltă special pentru dușmanul său, Mardoheu. Complotul este dat în vileag, iar regele poruncește ca Haman să fie spânzurat exact pe spânzurătoarea pe care o înălțase cu propriile mâini pentru altcineva. Răul pregătit pentru alții a căzut pe capul celui care îl pregătise.
Șarpele a crăpat.
3. Robespierre. Ghilotina care și-a devorat părintele
În Franța Revoluției, Maximilien Robespierre a dezlănțuit „Teroarea”. În numele virtuții, a trimis mii de oameni sub lama ghilotinei. Devenise stăpânul absolut al fricii: un cuvânt al lui însemna moarte. Dar roata s-a întors. În iulie 1794, cei pe care îi teroriza s-au ridicat împotriva lui. Iar Robespierre a fost dus la aceeași ghilotina sub care trimisese atâția nevinovați. Mașinăria morții pe care o hrănise zilnic l-a înghițit, în cele din urmă, și pe el.
Șarpele a crăpat.
4. Mussolini. Părintele fascismului, atârnat de propriul său popor
Întemeietorul fascismului, Benito Mussolini, a construit un regim al violenței, al propagandei și al cultului propriei persoane. Credea că este nemuritor, Dumnezeul Italiei. În aprilie 1945, prăbușirea l-a prins fugind, deghizat, încercând să scape. A fost prins și executat chiar de italienii pe care îi oprimase, iar trupul lui a fost atârnat, cu capul în jos, într-o piață din Milano, expus disprețului acelorași mulțimi care, cândva, îl aclamaseră din frică. Cel care semănase ură și teroare a cules exact ura și teroarea pe care le semănase.
Șarpele a crăpat.
5. Călăul purjat de propria purjă
În Uniunea Sovietică a lui Stalin, Nikolai Ejov a condus „epurările” din anii dictaturii staliniste. Semna, cu nepăsare, liste nesfârșite de condamnați la moarte. Era omul care făcea să dispară pe oricine. Iar apoi, inevitabil, numele lui a apărut pe o astfel de listă. Persoana care trimisese atâția la moarte a fost el însuși arestat, torturat și executat, înghițit de aceeași mașinărie a terorii pe care o slujise cu zel.
Șarpele a crăpat din nou.
De ce ne-nvață minte
Priviți firul roșu care leagă toate aceste povești, despărțite de milenii și de continente:
Răul nu are nevoie de pedeapsă din afară, el poartă în sine propria pieire.
Veninul care otrăvește lumea sfârșește prin a-l otrăvi pe cel ce îl poartă.
Cel care sapă groapa altuia nu-și dă seama că și-o sapă, de fapt, sieși.
Istoria este o judecată răbdătoare. Întârzie uneori, dar nu dă greș niciodată.
Voltaire a prins în patru versuri o lege pe care tiranii, intriganții și veninoșii tuturor epocilor au refuzat s-o creadă și pe care au confirmat-o, pe rând, cu propriul lor sfârșit.
Morala pentru noi, cei de azi
De fiecare dată când vedem un om rău cocoțat sus, triumfător, convins că veninul lui îl va ține la putere pe veci, să ne amintim de șarpele lui Voltaire. Să nu-i invidiem puterea și să nu ne temem de mușcătura lui mai mult decât trebuie. Pentru că istoria ne-nvață minte un lucru pe care răul nu-l pricepe niciodată: cine trăiește din venin, de venin va și pieri.
Șarpele, dragă cititorule, sfârșește întotdeauna prin a crăpa.
