Dacă vreodată vă întrebați de unde vine frica viscerală a religiei în fața gândirii libere, priviți puțin înapoi în istorie. Ateismul și critica dogmei nu sunt „toane moderne”. Sunt lupte vechi de mii de ani, purtate de minți sclipitoare care au refuzat să își lase rațiunea strivită de superstițiile mulțimii.
Să vorbim despre doi dintre cei mai mari titani ai umanității: Socrate și Aristotel. Amândoi au clădit pilonii pe care stă întreaga noastră civilizație. Și amândoi au fost vânați de aceeași tabără: liderii religioși.
Socrate: Martirul desculț care a refuzat să tacă
Socrate a fost prima mare victimă a fundamentalismului religios. Nu arăta deloc ca o statuie grecească ideală. Era scund, burtos, cu ochii bulbucați și nasul cârn, însă magnetismul lui intelectual era hipnotic. El nu a scris nicio carte și nu a cerut niciodată bani. Locul lui de muncă era strada, piața publică a Atenei, unde îi lua la întrebări pe preoți. Le demonta aroganța și îi învăța pe tineri că morala și bunătatea vin din propria rațiune, nu din mita (jertfele) pe care oamenii o duceau la temple pentru a cumpăra bunăvoința zeilor.
Liderii religioși l-au acuzat rapid de „impietate” (insultarea zeilor cetății) și „coruperea tineretului”. În anul 399 î.Hr., la vârsta de 70 de ani, un tribunal format din 501 cetățeni l-a condamnat la moarte. Deși prietenii lui i-au organizat o evadare sigură mituind paznicii, Socrate a refuzat să fugă. A ales să își înfrunte judecătorii și să bea calm cupa cu otravă de cucută.
Otrava i-a paralizat treptat corpul, de la picioare spre torace. Chiar înainte ca substanța să îi blocheze plămânii și inima, și-a dat mantia la o parte și a spus ultimele cuvinte: „Criton, îi datorăm un cocoș lui Asclepios (zeul medicinei). Aveți grijă să îi plătiți datoria”. Pentru el, viața printre superstiții fusese o boală, iar moartea era vindecarea supremă. A murit în câteva minute prin asfixiere, privindu-și călăii în ochi.
Aristotel: Savantul elegant care a ales supraviețuirea prin rațiune
76 de ani mai târziu, istoria s-a repetat cu succesorul pe linie filosofică al lui Socrate: Aristotel. (Socrate l-a avut ca elev pe Platon, iar Platon l-a avut ca elev pe Aristotel).
Aristotel a fost primul mare om de știință în sensul modern. El a clasificat sute de specii de animale și a inventat logica formală. Nu credea în poveștile cu zeii Olimpului, considerându-le bazaconii inventate de oameni. Preda mergând pe jos alături de studenții săi pe aleile școlii sale, numită Liceul.
În momentul în care a rămas fără protecție politică după moartea discipolului său, Alexandru cel Mare, aparatul religios din Atena a atacat folosind exact aceeași rețetă: l-au acuzat de „impietate”. Pedeapsa era tot moartea.
Dar Aristotel a fost un pragmatic. A realizat că în fața unei mulțimi fanatizate de preoți, logica nu mai are nicio valoare. Așa că și-a strâns lucrurile în secret și a fugit din țară în miez de noapte, refugiindu-se în orașul Chalcis. A lăsat în urmă o replică ce ar trebui să fie manual de autoapărare intelectuală: „Nu voi lăsa pe atenieni să păcătuiască a doua oară împotriva filosofiei”. Prin acel „a doua oară”, el amintea lumii exact de execuția lui Socrate.
Aristotel nu a mai trăit mult. Stresul exilului i-a agravat o boală cronică severă de stomac, din cauza căreia a murit un an mai târziu, în 322 î.Hr., în singurătate. În testamentul său, acest savant considerat rece a ordonat ca toți sclavii săi să fie eliberați cu bani și a cerut ca oasele primei sale soții, pe care o iubise enorm, să fie dezgropate și puse alături de ale lui în mormânt.
De ce contează aceste povești astăzi?
De fiecare dată când un credincios intră pe o pagină seculară și întreabă ofensat: „De ce criticați religia? De ce nu vă vedeți de treabă?”, amintiți-vă de Socrate și de Aristotel. O facem pentru că istoria ne arată că, ori de câte ori religia a fost majoritară și a avut putere absolută, a încercat să execute, să exileze sau să cenzureze inteligența. Astăzi vorbim pe pagini publice pentru că, datorită statului secular, o putem face fără să mai fim torturați și uciși. Vorbim pentru că avem datoria să păstrăm aprinsă lumina pe care ei au încercat să o stingă acum 2400 de ani.
Sursa: Internet
