Cea mai mare nedreptate făcută lui Panait Istrati nu a fost că s-a înșelat în privința Uniunii Sovietice, ci că a fost pedepsit tocmai pentru curajul de a recunoaște public că se înșelase. Plecase spre Moscova cu speranța unui om care cunoscuse foamea, munca grea și umilința celor fără putere. Nu era un turist fascinat de steaguri roșii, ci scriitorul venit din mahalalele Brăilei, devenit celebru în Franța și convins că Revoluția din Octombrie ar fi putut clădi o lume mai dreaptă. În 1927, cînd a fost invitat la festivitățile pentru zece ani de la revoluție, Uniunea Sovietică l-a primit ca pe o voce prestigioasă a stîngii europene. A călătorit alături de oameni apropiați mișcării revoluționare, a văzut Moscova împodobită pentru aniversare și a intrat într-o țară care știa să-și transforme promisiunea în spectacol. Numai că Istrati nu venise să admire decorul. Venise să creadă.
În două șederi, între 1927 și începutul lui 1929, a mers prin Moscova, Kiev, Leningrad, regiunea Volgăi, Caucaz și Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. O vreme a călătorit cu Nikos Kazantzakis și a primit facilități care îi deschideau drumurile Uniunii Sovietice. Dar, pe măsură ce ieșea din traseele oficiale, imaginea începea să crape.
Dincolo de fabricile prezentate vizitatorilor și de discursurile despre eliberarea omului, a întîlnit birocrație, privilegii, frică, delațiune și persecuția celor care îndrăzneau să critice partidul. Prietenia cu Victor Serge, revoluționar exclus din partid pentru apropierea de opoziția antistalinistă, l-a dus spre cazuri pe care ghizii nu le arătau. Cel mai puternic a fost cazul Roussakov: un conflict pornit în jurul unei locuințe comune, transformat prin acuzații false și eticheta de „troțkist” într-o lovitură politică împotriva unei familii. Istrati a înțeles atunci inteligența rece a sistemului: o nedreptate măruntă putea fi ridicată de partid la rang de adevăr oficial, iar victima trebuia să-și dovedească nevinovăția în fața unei mașinării care își scrisese deja verdictul.
Nu a tăcut. În Decembrie 1928, a trimis scrisori conducerii poliției politice sovietice, cerînd lămuriri și denunțînd mecanismul represiunii. Nu cerea întoarcerea la capitalism și nu devenise peste noapte omul dreptei. Încă voia să salveze idealul revoluționar de cei care îl transformaseră în privilegiu, teroare administrativă și minciună. Tocmai această poziție era de neiertat. Un adversar declarat putea fi respins. Un credincios care văzuse altarul din interior și spunea că în spatele lui se află frica devenea mult mai periculos. În 1929, Istrati și-a publicat mărturia în „După șaisprezece luni în URSS”, prima parte a proiectului „Spre cealaltă flacără”, alături de texte scrise în realitate de Victor Serge și Boris Souvarine. Nu era o carte menită să servească adversarilor revoluției, ci confesiunea unui învins care refuza să numească libertate ceea ce văzuse cu ochii lui.
Răspunsul a fost un asasinat moral. Presa comunistă l-a transformat din tovarăș în renegat, din scriitor al celor săraci în pretins instrument al reacțiunii. Henri Barbusse, una dintre marile autorități ale stîngii literare franceze, s-a numărat printre adversarii săi cei mai duri. Istrati a fost acuzat de troțkism, fascism și trădarea luptei antifasciste, ca și cum descrierea abuzurilor sovietice ar fi fost mai gravă decît abuzurile însele. În același timp, adversarii de dreapta nu i-au uitat trecutul socialist și entuziasmul inițial pentru revoluție. A rămas suspendat între două tabere care aveau nevoie de supunere, nu de adevăr: prea incomod pentru comuniști, prea marcat de stînga pentru anticomuniști. Prieteniile s-au răcit, reputația i-a fost sfîșiată, iar boala l-a găsit tot mai singur.
Panait Istrati nu a fost profet fără greșeală și nici sfînt politic. A crezut într-o iluzie, a apărat-o și a ajuns suficient de aproape încît să-i vadă mecanismul. Dar, spre deosebire de alți intelectuali occidentali care au vizitat Uniunea Sovietică și au preferat decorul, el a avut curajul să-și distrugă singur confortul moral. A intrat în URSS ca un oaspete celebru și a ieșit ca martor împotriva sistemului. Pentru această sinceritate, fiecare tabără i-a fabricat altă vină, pînă cînd omul a rămas aproape fără loc politic și fără adăpost moral. Nu revoluția i-a distrus doar iluziile. Cei care pretindeau că apără adevărul au încercat să-i distrugă numele pentru că spusese ce văzuse. Un scriitor a plecat să găsească lumea celor eliberați și s-a întors purtînd dovada că o nouă stăpînire învățase deja să-și numească victimele trădători.
Sursa: Istorie la Culcare
