Nici în Antichitate nu erau rare cazurile cînd același limbaj și aceeași cultură o puteau împărtăși populații învecinate și aparent înrudite, dar care, de fapt, aveau o moștenire genetică deosebită. Așa se pare că au stat lucrurile în privința geților și dacilor (numiți integrat geto-daci). Or, unii cercetători români consideră că geții și dacii reprezentau două grupuri etnice diferite, cu toate că limbajul și cultură materială erau practic similare; mai exact, e vorba de dacii aflați la vestul spațiului carpatic și geții amplasați în est. După cucerirea romană, realizată în vest, denumirea de daci a fost cel mai des utilizată, ea fiind extinsă și asupra altor grupuri învecinate (implicit asupra geților din est), deși acele populații erau etnic deosebite.
Aceste detalii pot intra în contradicție cu ceea ce ne-am obișnuit să cunoaștem despre geto-daci. Conform cercetătorului Cătălin Nicolae Popa, specializat în studierea identităților din epoca de fier tîrzie, publicul de azi are o percepție grav denaturată despre cum stăteau lucrurile în realitate acum două milenii și asta deoarece de-a lungul ultimelor decenii, din motive ideologice, în România a fost încurajată răspîndirea diferitor date pseudoarheologice și pseudoistorice în privința trecutului [Popa, 2016].
Cu referință la nesuprapunerea dintre limbă și înrudirea genetică, același cercetător vine cu următoarea precizare: „Limba și identitatea etnică nu sunt întotdeauna în corelație directă. Avem cazuri, inclusiv în zilele noastre, unde aceeași limbă este folosită de grupuri etnice distincte, spre exemplu valonii și francezii, ambele grupuri vorbind franceza. De asemenea, sunt situații cînd în cadrul aceluiași grup etnic sunt utilizate limbi diferite, precum rusa sau ucraineana în cazul cazacilor. În plus, două sau mai multe grupuri etnice pot să dezvolte, în timp, o identitate comună sau un popor se poate diviza la un moment dat în mai multe etnii. Nu putem ști în ce măsură astfel de situații se întîlneau și în perioada antică. Totuși, studii etnografice asupra diferitelor populații care par să-și fi păstrat, în mare, organizarea tradițională, situate, cu precădere, în Africa, Asia de Sud-Est sau Polinezia, susțin adesea un scenariu similar”.
Cu privire la geți și daci, observații oarecum similare vom găsi la geograful și istoricul antic grec Strabon, care îi descria pe geți și daci ca triburi distincte, în funcție de regiunile pe care le ocupau, cu toate că ambele triburi comunicau în aceeași limbă [apud Netea, 2022, p. 97].
În capitolul precedent am menționat diferențele dintre grecii insulari și cei continentali, diferențe care reies din moștenirea lor genetică separată de la agricultorii orientali și de la eurasiaticii de stepă. Ulterior, alte procese istorice și demografice din regiune au afectat profilul grecilor. În consecință, astăzi grecii continentali sunt mai balcanici la genotip, fiind mai înrudiți genetic cu albanezii decît cu grecii insulari; la rîndul lor, grecii insulari sunt mediteraneeni ca genotip, fiind mai înrudiți cu italienii sudici. Care e cauza acestor diferențe dintre greci? Balcanicii sudici și grecii continentali au fost cîndva și ei parte a „continuumului genetic mediteraneean”, însă în epoca marilor migrații din mileniul I e.n. genotipul lor a fost mult influențat de populațiile slave care au năvălit în regiune; pe de altă parte, grecii insulari au fost la distanță de acele procese, păstrîndu-și trăsăturile inițiale intacte [Sarno et al., 2017]. Deci, cu toate că grecii continentali și cei insulari sunt uniți lingvistic și cultural, între ei există o distanță genetică substanțială.
(va urma)
