O situație anecdotică i s-a întîmplat unui antropolog care se afla pe insula Sumba (Indonezia); el îi povestea unei femei aborigene despre libertatea cu care americanii își pot alege orice partener doresc pentru căsătorie, la care femeia a remarcat uimită: „Deci americanii se împerechează precum animalele?!”. Această uimire sinceră dezvăluie obișnuința aborigenilor de a se căsători conform anumitor norme tribale, strict respectate, cînd nu atît tinerii, cît părinții lor sau căpetenia tribului decid cine și cu cine vor face familie comună, fără ca acest proces să fie lăsat la voia întîmplării, adică la voia romantismului juvenil. Frecvent, soții erau aleși din rîndul altor familii înrudite sau din clanurile ori triburile învecinate, cu care exista deja un anumit grad de rudenie.
Dar să nu ne închipuim că aceste practici erau proprii doar triburilor exotice; e vorba de o tradiție universală, care se întîlnea pretutindeni, inclusiv printre populațiile europene, unde căsătoriile între rude erau deosebit de răspîndite pînă acum cîteva decenii. Acest tip de căsătorii care se produc în perimetrul unui grup omogen se numesc endogame; ele au reprezentat dintotdeauna un pilon al continuității identitare, fie ea tribală, etnică sau confesională.
Sociobiologul Pierre van den Berghe era convins că, pe parcursul întregii istorii umane, grupurile etnice aveau la temelie practica endogamiei. De fapt, etniile erau suprafamilii conștiente de identitatea lor distinctă și ele întrețineau legături statornice doar cu alte comunități înrudite, împreună cu care formau rețele tribale în frontiere comune. Etniile așa și s-au format – prin căsătorii între membrii clanurilor și ai triburilor învecinate și înrudite; este o practică ancestrală, pe care grupurile umane au perpetuat-o pînă foarte recent [Berghe, 1978]. În fond, una dintre cele mai eficiente strategii reproductive pentru o familie din vechime a fost multiplicarea ei treptată, de-a lungul generațiilor, în cîteva clanuri, care trăiau separat, dar întreţineau relaţii strînse între ele, făcînd schimb de femei – deci avem o formă de exogamie între clanuri şi o endogamie în cadrul comunităţii de clanuri; această strategie permitea menţinerea rudeniei şi promovarea unor gene comune, dar asigura şi diversificarea bazinului genetic.
Și etnograful sovietic Yulian Bromley considera că endogamia este o trăsătură definitorie a etnicității; endogamia ca și cum ar ridica o „barieră genetică” între etnii și ea reprezintă mecanismul prin care s-a menținut vreme de secole unitatea și conștiința de sine etnică. Pentru Bromley, endogamia este un factor al stabilității etniei și al funcționării acesteia, este mecanismul prin care o etnie se delimitează de alta; endogamia funcționează ca un „stabilizator” al etniei, afirma cercetătorul [Бромлей, 1969, p. 84, 88]. Totodată, endogamia dezvăluie și subliniază latura biologică (antropologică) a etniei (în paralel cu cea socială); prin endogamie este asigurată „omogenitatea genetică” a etniei.
Practicarea endogamiei poate părea neobișnuită din perspectiva zilelor noastre, însă ar trebui să ne amintim că, pînă în secolele XIX-XX, mobilitatea indivizilor a fost foarte redusă, iar majoritatea comunităților, mai cu seamă cele rurale, trăiau în conformitate cu tradițiile și obiceiurile statornicite de secole, poate de milenii. Or, acele tradiții susțineau cultura căsătoriilor intragrupale, între indivizii înrudiți sau învecinați. De regulă, se căsătoreau verii de gradul doi și trei, suficient de înrudiți ca să păstreze relațiile familiale, dar și suficient de îndepărtați genetic, pentru a nu comite un act incestual sau o consangvinizare prea strînsă.
Acele căsătorii erau adeseori un rezultat al înțelegerilor dintre părinții tinerilor, un fel de Geschäftssache, cum spuneau germanii, o chestiune de afaceri, deoarece exista și un element mercantil la mijloc, de păstrare a terenurilor și a bunurilor acumulate în cadrul aceleiași familii, din moment ce căsătoriile între neamuri consolidau averea. Tinerii, aflați încă în perioada adolescenței, nu se puteau opune voinței părinților, cu atît mai mult că de partea celor adulți era întreaga comunitate, care încuraja mariajele coordonate.
La unguri, căsătoriile se încheiau, de cele mai multe ori, în cadrul aceluiași grup de rudenie sau social, chiar între indivizii din aceeași margine a satului. Era blamat tînărul care nu reușea să-și găsească o fată de la el din sat; în același timp, flăcăii din alt sat care veneau să curteze fetele erau întîmpinați cu indignare de tinerii localnici și adeseori luați pe fugă. Acea mentalitate e reflectată de proverbul unguresc: „Mai bine o fată cu șapte păcate de la mine din sat, decît una cu un singur păcat, dar din alte părți”. Și dacă se acceptau căsătorii între locuitori din satele învecinate, acelea erau sate între care existau relații de înrudire și prietenie [Руденский, 1989, p. 69]. Către anul 1912, căsătoriile endogame la unguri constituiau 97% la nivel de țară; acest procentaj era mai mare decît la germani, slovaci, croați și sîrbi (89-96%), dar mai mic decît la români și ucraineni (97-99%) [ibid., p. 70].
Chiar și în regiunile unde, istoric, ungurii conviețuiau cu alte popoare, de exemplu în Transilvania românească, în Banat sau în Slovacia, satele lor erau monoetnice, iar căsătorii mixte se încheiau foarte rar. Cercetătorul maghiar Ernő Kallay a studiat structura relațiilor maritale în satele transilvănene unde jumătate din populație erau unguri, jumătate români și a constatat că, vreme de patru decenii (1898-1938), căsătorii mixte ungaro-române au fost destul de puține, sub 13% din numărul total [Kallay, 1940, p. 156]. E de notat aici că și unele comunități contemporane de etnici maghiari din Transilvania păstrează un anumit grad de izolare genetică față de populațiile învecinate, inclusiv față de cele de aceeași etnie [Brandstätter et al., 2007].
(va urma)
