Cezar Baltag s-a născut la Mălinești, în județul Hotin (astăzi, în Ucraina), în 1939, și a trecut în neființă în 26 Mai 1997, la București. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București, în 1960, reușind, abia după trei ani, să se angajeze întîi corector și apoi redactor la „Gazeta literară”, după care ajunge redactor-șef adjunct la revista „Luceafărul” și, după 1990, redactor-șef la „Viața românească”.
Poet din generația lui Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, se va opune proletcultismului, chiar dacă volumul de debut „Comuna de aur” (apărut în același timp cu „Sensul iubirii” al lui Nichita Stănescu), în 1960, trădează o serie de concesii ideologice. Abia cu al treilea volum, „Răsfrîngeri” (1966), Baltag începe să-și cristalizeze stilul propriu, elaborat, livresc, în care jonglează cu dexteritate cu referințe culturale rafinate. În 1972, obține o bursă în Statele Unite. Atunci reușește să ajungă la Chicago, unde îl cunoaște pe Mircea Eliade, pe care îl va considera un adevărat îndrumător spiritual. Nu întîmplător traduce din franceză „Istoria credințelor și ideilor religioase” și „Nostalgia originilor” ale lui Eliade și „Dicționar al religiilor” de Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu.
Dacă alți scriitori ai generației sale erau fascinați de creația literară a lui Eliade, el este mai degrabă preocupat de cercetările savantului, folosind în poezie termeni și concepte desprinse din mitologie și abstract. Adevărat erudit, el își folosește lecturile pentru a-și rafina propriile versuri, în care se simte frecventarea asiduă a clasicilor și a miturilor fundamentale. Unii comentatori îi găsesc apropieri și de Ion Barbu, cu precădere în volumul „Madona din dud” (1973), în care poetul se joacă vioi cu vorbele, într-o metafizică răsturnată, cu jocuri de cuvinte cu înțelesuri absconse: „În ceaunu ca tăciunu/ fierbe număru Niciunu;/ pe colina cu negara/ fecioara solomonara.” Elegant, sibilinic, el își deapănă versurile asemenea unor incantații antice, șoptite de preoți păgîni sau, de ce nu, șamani care pot stăpîni deochiul, descîntecele și misterele plantelor. Frumos psalmodiază poetul, la un moment dat: „Dormi cu fața la pămînt/ prunc tomnatic și cărunt,/ tu albești, eu te descînt,/ între noi nici un cuvînt.” Mai puțin mediatizat ca alți membri ai generației sale, Baltag rămîne un poet interesant, care i-a inspirat pe mulți dintre autorii de astăzi.
Text de Radu Băieșu, redactor și muzeograf, MNLR
Cezar Baltag. Aixo era y no era
Ce rămîne din noi
după ce privim bolta alături de o femeie
și ne trezim uimiți de atîta liniște împrejur
să fii… să stărui…
aici unde umbra e veșnică. Nimic mai mult decît o
respirație în care se unesc
timpul și lumea,
decît lumina într-o femeie oarbă,
nimic mai mult, numai setea
de a stărui în ființă.
aixo era y no era
Ce rămîne din noi, după ce
zbuciumul pleacă? A fi sau a nu fi:
Golul infinitivelor se deșiră… A trăi, a dormi
sau poate a visa… Odată ca
niciodată,
dar nu acum. Zilele, nopțile,
își topesc dunele de nisip în largul deșertului
și umbrei nu-i mai rămîne
decît
să intre în visele tale.
Ce rămîne din noi, după ce
amiaza se cabrează? Văl de aur
și fericire, ceas iluzoriu, val care fumegă, dar stăruie
și-mi pune pe inimă o piatră
albastră: zile și nopți și zile și nopți
fîlfîind de-asupra propriei pierderi
cu toate visele întregi,
dar fără o formă de silex
și fără un strigăt.
aixo era y no era
Ce rămîne din noi, iubito,
după ce dragostea pleacă?
Mă bucur, mă pierd, mă duc departe,
rostește pasărea fără nume…
Eu nu sunt din lume, șoptești. Cerul și pămîntul vor
trece. Dragostea mea, nu.
Tîrîișul șarpelui, răspunde ecoul
Pulberea pămîntului.
Real în totul, începutul fără margini, jocul
imaginar:
un șarpe de lumină se scutură
din sine însuși,
speranța șovăie și se ridică din praf,
tristețea unui ochi gigantic sau
pasărea ce vine
din înaltul cerului și aterizează
aici între plămînii mei
și răsufletul lumii.
aixo era y no era
Sosită cînd lumina moare, umbra ta, Doamne, ar
face și stelele să plîngă
și pietrele să înceapă să cînte
și ogorul arat.
Credința începe să se zbată
ca un zmeu de hîrtie
spiritul coboară gata să zboare tîrziu;
se ivește pasărea
ce vine din înaltul cerului
aici, între plămînii mei
și respirația lumii.
aixo era y no era
Ce rămîne din noi, după ce explodează
cuvîntul în hematii,
în carne, în bezna trupului
sortit și după aceea să meargă, să sîngere,
să vorbească,
să existe,
să facă dragoste:
– vara și toamna vor trece,
dragostea mea, nu.
„…și pasul gîndacului”. Dragostea, nu.
Ce rămîne din noi, după ce, pustiit de iubire,
ca mursecat de leii deșertului, privind
cu văzul altei iubiri,
respirînd prin gura altcuiva, respirat
de altcineva,
ne amintim dintr-o dată de explozia
stelei din care
am coborît aici,
cît un fir neînsemnat de nisip
în albia lumii,
luminos și greu
de eternitate.
aixo era y no era
Ce rămîne după ce ai iertat
tot ce era viu, și viața, și moartea, și iată
ele vin năvalnic spre tine abia acum
cînd tu te pierzi
în vîntul care tremură cald ultima frunză
de anul trecut
în vîrful stejarului?
Ce rămîne din tine, după ce,
sărutat în somn prin fereastra deschisă
de foșnetul de aripă al unui înger în trecere
ți-ai amintit de apele care au curs, au tot curs
în grădina aceea de început,
de mult, la facerea lumii?
aixo era y no era
Ce rămîne din tine, Doamne, cînd toate
ale lumii au amuțit
și te aprinzi întunecos în ochiul privighetorii albastru
și nu mai ești decît
lumina singură care îmi ține cîntecul?
Ce rămîne din rost cînd bezna
de dincolo de rost
e numai lumină?
